Stăteai spre mijlocul pieţei şi priveai cu insistenţă una dintre cele cinci străduţe. Din acea direcţie aşteptai un miracol: venirea unei maşini care urma să transporte la maternitate o femeie ce dădea să nască şi tu, la dispensar, nu aveai instrumentarul minim necesar. Pentru inspectori, când aceştia se mai mişcau din fotoliile lor, la dispensar exista o trusă sterilizată zilnic pe un reşou electric sau pe un aragaz, când avea butelia gaz. Această trusă era atât de ruginită, cutia şi conţinutul, că n-ai fi îndrăznit s-o foloseşti în vreun act medical.
Ai chemat salvarea. Discuţia a decurs astfel:
– Vă rog o ambulanţă! O femeie stă gata să nască.
– Aveţi benzină? a întrebat cu impertinenţă o voce de bărbat.
– De unde să avem benzină? În curtea dispensarului nu avem nici fântână cu apă.
– Când faceţi rost de benzină, sunaţi-ne.
– De unde să fac rost…?
Ai auzit clinchetul de închidere al telefonului, aşa că n-ai mai continuat. Ai închis ochii şi totul ţi se părea zadarnic: viaţa pe care o duceai ca să fii medic doar cu un stetoscop.
Era momentul critic al zilei. Nu mai sperai…
Fără să conştientizezi, ai format la telefon numărul unei mici întreprinderi din localitate şi ţi-ai spus păsul persoanei care a răspuns. Ţi-a zis nişte vorbe uluitoare:
– Cât pot de repede vă trimit o maşină. Până la spital sunt doar opt kilometri! Măgarii! Vă puteau trimite salvarea.
*
Fuioarele de zăpadă te-au înconjurat. Fulgii uscaţi de vânt se prelingeau printre firele de păr neacoperite, unii chiar se odihneau pe cărările părului despicate de rafalele reci. Dinţii ţi-au clănţănit, ceea ce te-a adus la realitate. Dacă mai stăteai mult nemişcată în zăpada viscolită, ar fi trebuit să chemi salvarea şi pentru tine.
*
Ai dat o fugă la dispensar ca să vezi ce face gravida supravegheată de moaşă. Amândouă se priveau şi te priveau, iar pe feţele lor se citeau disperarea şi o învălmăşeală de gânduri negre. Prezenţa ta le-a dat o oarecare siguranţă. Ţi s-a părut că situaţia se află sub control, aşa că, ieşind, le-ai spus:
– Mă întorc cu o maşină. Fiţi cuminţi şi nu vă apucaţi de născut!
*
Afară, în viscol, ţi se părea că eşti mai stăpână pe tine, că n-ai temeri. Nu ţi se cerea să faci ceva care se putea solda cu neprevăzutul. O naştere normală nu era o problemă, dar nu aveai de unde să ştii dacă totul va decurge firesc.
Doar în filme „spaimele“ se introduc la pregătirea acţiunii, nu în timpul sau la final. Acum începuse iarăşi să-ţi clănţăne dinţii de frig, dar şi de emoţie căci maşina care fusese promisă părea că s-a ascuns în vălul fulgilor.
Ai început să tropăi şi să salţi ca o minge. Aşa ai constatat că ai picioarele îngheţate.
În acel moment critic a apărut maşina. Te-ai simţit ca într-un film programat cu „final fericit“.
Ai dat buzna în cabinet. Acolo, femeia deja născuse, iar moaşa pusese pe trupul mamei copilul înfăşat în tifon şi prosoape. Cordonul ombilical era netăiat, pentru că foarfeca ar fi lăsat rugină. Peste halatul ei, mama a fost acoperită în păturile dispensarului, apoi a fost sprijinită să meargă până la locul unde fusese parcată maşina. Ea îşi ţinea pruncul nou-născut în aşa fel ca frigul să nu-l atingă.
Moaşa s-a urcat alături de femeia ameţită de situaţie.
Acuma, după plecarea lor, parcă nimic nu mai ameninţa viaţa. Maşina mai avea de parcurs doar opt kilometri. Pe această distanţă mică nu aveai cum să ştii dacă nu va suferi vreo pană sau nu va derapa. În timp ce intrai în cabinet, cărând un sac de gânduri sumbre, ţi-ai dat seama că soba era abia călduţă, că lemne nu mai erau şi că femeia dăduse viaţă unei fiinţe într-o cameră unde temperatura nu era cea necesară unei naşteri.
Doamne, să nu fi răcit pruncul! ai gândit tot mai îngrozită.
Atunci, ai constatat că eşti udă, că n-ai unde-ţi usca părul şi că pielea ghetelor mustea. Ţi-ai dat jos halatul îmbibat de apă, ţi-ai pus paltonul şi căciula şi te-ai îmbrobodit cu ultima pătură găsită pe unul dintre paturile dispensarului. Ai încuiat uşile şi, în fugă, ai traversat intersecţia. Ai bătut la uşa unei paciente. O oră te-ai uscat în faţa focului, abia apoi ai plecat spre staţia de autobuz. Sperai să ajungi acasă, dacă…
Dacă autobuzul n-o fi rămas împotmolit în zăpadă.
Brusc, ţi-a apărut imaginea copilului născut, cuibărit la pieptul mamei şi un fior ţi-a străbătut corpul. Apoi, uitând unde te afli, ţi-ai făcut cruce şi ai zis:
„Fereşte-mă, Doamne, de mai rău!“.
Noiembrie, 1986
