Motto: „Te uită cum ninge Decembre“ (G. Bacovia)
Fugim de iarnă, dar iarna când ne-ajunge o
transformăm în landuri de poveste cu stele-n cer deasupra mărilor, cu magi vreo
trei călătorind pe-o rază pe Hristos să-l vază, cu lerui-ler şi dalbe flori de
măr când, de dor de pământ, pe case, în ogradă, fulgii de nea învaţă cum
trebuie să cadă.
Fugim de iarnă dar, când pletele de aur se
preschimbă-n arginturi, credem că-nţelepciunea îşi află-n noi sălaş de limpede
lumină deşi vedem prea bine balanţa cum se-nclină (în care asfinţit?) spre
firul de izvoare tors în adânc de vremea cea fără de sfârşit.
Uităm de iarnă dar, la-ntâiul nins redevenim
copii şi nu ni se pare că doar pentru ochii noştri desfăşoară văzduhul tot atâta
puritate cât să putem lua de la-nceput povestea veche-n care am crezut c-a fi
ferice-n viaţă chiar se poate.
Şi suntem!
Lângă bradu-mpodobit cu globuri rotitoare şi
lumini uităm că cetinatul s-a jertfit de dragul nostru, iarna să ne fie poveste
de aleasă bucurie, iar pluguşorul brazdă de-nceput pentru ogorul nou cu grâu
ales din vatra necuprinsă-a lumii însufleţite, semn şi înţeles cum că venirea
noastră aduse un cât de mic adaos lumii.
Uităm de iarnă (şi de ce n-am face-o?) când
vin colindătorii-n prag să spună de-o veste mare cum că s-a născut Pruncul
Luminii, Cel făr’ de-nceput, Pruncul Iubirii, Cel Mântuitor, spre-a ne fi Cale,
Viaţă, Adevăr! (Numai de n-am uita că prin noi chiar toate acestea pot primi şi
har).
Să tot uităm de iernile din gând dacă
iubirii ştim să-i facem rând prin tot ce suntem, prin ce-am putea fi, dând înţeles
minunii de-a trăi.
Să tot uităm de iernile din suflet (de le-am
ştiut cândva) de-o noapte lungă, şi să lăsăm lumina să ne-ajungă pe-un fir de zâmbet
înflorit de-o stea.
Şi dacă, totuşi ierbile ne-ajung, şi ni-i
bogată criza-n puţini bani, s-avem înţelepciunea de-a admite că-n vreme, prin
cuvinte potrivite, nu ne-am urat de-a surda „La mulţi ani!“.
În lumea medicală românească nu-i loc pentru
viforniţe de gând. Stau mărturie faptele-mplinite de-acei seniori care-au
slujit (nu doar fiindcă-au jurat lui Hipocrate că o vor face neabătut) în anii
lor cei mai înalţi din viaţă în templul vieţii, viaţa s-o-ntărească şi,
care-acum, în liniştit amurg, creează încă pentru semeni artă: din linii, din
culoare, din piatră, din cuvânt.
Fie-vă pomul vieţii bine-ncărcat de roade
pentru-acest nou cules, iar anul nou să cearnă peste noi toţi flori dalbe
pentru noua recoltă cu viaţă însemnată!
An nou cu bucurie şi albele zăpezi să ne
aducă-n suflet zvon de copilărie!
