Femeie, 70 de ani, ora 5 dimineața, encefalopatie, HTA. Ajungem
la ușa blocului. Nu răspunde la interfon. Anunț dispeceratul, care sună
pacienta. Accesez din nou interfonul. Într-un final, intrăm în bloc – eu
aproape hipotermică (la 5 dimineața e frig de crăpi). Urcăm la etajul indicat,
găsim ușa. „Cioc-cioc. Salvarea!“. (Cine putea să fie la ora asta? Salvarea sau
Poliția!) Se deschide ușa:
– Bună dimineața, ce s-a întâmplat?
– Șșt... Simțiți mirosul?
– Ă... nu prea. A ce ar trebui să miroasă?
– Haideți, donʼșoară, nu simțiți? A otravă! Vecinii mei, ăștia
de lângă mine și ăia de deasupra, vor să mă otrăvească de ani de zile. Și-mi
pun otravă pe la gurile de aerisire. De miros m-am trezit. Era să mor sufocată.
Nu vă uitați așa la mine, știu că nu mă crede nimeni, dar asta nu înseamnă că
sunt eu nebună. („Nu, desigur, înseamnă că nu am eu miros“, îmi zic în gând).
Incredibil! Toate găurile din casă – scurgeri de apă, guri de
aerisire, prize – erau astupate, cu ce credeți? Cu jumătăți de absorbante de uz
zilnic, tăiate drept, frumos, pe jumătate și lipite pe ici pe colo. Doamna nu
vrea să meargă la spital (Obregia, my love), deși am insistat până am făcut
laringită.