Primul preambul. La recensământul desfășurat
în Marea Britanie în martie 2011, un sfert din respondenți s-au declarat ca
neaparținând niciunei religii. A nu se asimila această cifră cu ateismul ori
agnosticismul, care nu au fost incluse între variantele de răspuns listate și
au fost completate de unii dintre respondenți la categoria liberă „alte
răspunsuri“. Puțin peste 7% nu au răspuns în niciun fel, întrucât întrebarea
era opțională. Așadar, mai puțin de 70% din populația Marii Britanii s-a
declarat drept având o convingere spiritual-religioasă de vreun fel1.
Prin comparație, la recensământul din 2011, din România, s-au declarat fără
religie și, respectiv, atei 0,1% din respondenți2. Cu alte cuvinte,
peste 99% din populația României se identifică cu o convingere
spiritual-religioasă de o natură sau alta. Rezultatele sunt confirmate de
Eurobarometrul din 2010 privind valorile sociale, conform căruia 99% din români
cred în Dumnezeu sau într-o putere spirituală (locul doi în Uniune după Malta),
prin comparație cu 70% din britanici, aflați undeva în jumătatea mai puțin
religioasă a clasamentului european.
Al
doilea preambul. Think tank-ul de cercetare în servicii de sănătate King’s Fund
din Londra folosește un instrument propriu de monitorizare trimestrială a
performanței spitalelor publice din National Health Service (NHS), anume
Quarterly Monitoring Report (QMR). King’s Fund publică periodic rezultatele
QMR, care se bazează pe date publice și interviuri sau chestionare cu managerii
publici. Situația financiară curentă a spitalelor din NHS este proastă și se
înrăutățește. Numai deficitul din ultimul trimestru, încheiat în decembrie
2015, a sărit de 1,5 miliarde de lire și experții se așteaptă ca ținta pentru
2016 și ținta multianuală a deficitului să fie ratate. Două treimi din totalul
spitalelor se așteaptă să acumuleze datorii, cu nouă din zece spitale cheltuind
mai mult decât bugetul alocat. Mai mult de jumătate din directorii financiari
ai spitalelor au declarat că, în opinia lor, calitatea serviciilor medicale pe
care le primesc pacienții a scăzut în ultimul an. Timpii de așteptare pentru
intervenții elective, timpii de transfer al pacienților internați și moralul
angajaților sunt primele trei motive de îngrijorare pentru executivi. În
context, NHS trebuie să reducă totalul cheltuielilor cu 22 de miliarde de lire
până în 2020 – obiectiv comunicat englezește drept „economii de eficiență“ –
astfel că presiunea se resimte în sistem la toate nivelurile.
Acțiunea
se petrece, așadar, într-un Regat Unit nu prea religios, cu spitale publice sub
presiune financiară și într-un sistem de sănătate care rămâne, totuși, un
exemplu global frecvent pentru, culmea, eficiență. În acest sistem sunt angajați
peste 900 de capelani de spital, finanțați din bugetele spitalelor. Ei
cumulează un cost anual de peste 25 de milioane de lire. Acest cost se
păstrează relativ constant de la un an la altul, deși numărul capelanilor a
scăzut cu 20% după 2010, când depășeau cifra de 1.100. La drept vorbind, pentru
o țintă anuală de deficit de 1,8 miliarde, care va fi depășită cu 400 de
milioane de lire, 25 de milioane reprezintă o cantitate incomodă – nici prea
mult, nici neglijabil. E greu de spus chiar și de cel mai ateu dintre atei că reducerea
drastică sau eliminarea cu totul a acestor cheltuieli ar salva NHS, aproape la
fel de greu cum ar fi de arătat că această cheltuială este justificată. Totuși,
existența capelanilor în spitalele britanice este justificată prin principii. Așadar,
nu doar că ei există, dar rolul lor este delimitat de ghiduri aferente (martie
2015)3. Constituția NHS stipulează că serviciul național de sănătate
are responsabilitatea de a asigura o îngrijire completă și holistică pentru toți
pacienții. Pentru cei cu convingeri religioase sau spirituale, deloc puțini,
holistic înseamnă și acest aspect.
Ce
fac acești capelani? În mod oficial, rolul lor este de a se asigura că toți
oamenii, fie ei religioși sau nu, au acces la sprijin pastoral, spiritual sau
religios atunci când au nevoie. Boala fiind prin definiție un timp al
vulnerabilității pentru corp și nu numai, se presupune că oamenii au nevoie de
tot sprijinul pe care îl pot primi. Important de adăugat că serviciul pastoral
se adresează și personalului medical, nu doar pacienților. E același personal
cu moralul jos care îi îngrijorează pe manageri. Practic, acești capelani nu
fac doar spovedanii, conversații sau înmormântări pentru cei care nu își
permit. Mai vorbesc, atunci când se ivește ocazia, și cu cei cărora le-a mai
murit câte cineva pe masă.
Problemele
la ordinea zilei pentru serviciul pastoral al NHS sunt, la scara lucrurilor,
deosebit de fine. Lăsând la o parte milioanele de lire în plus ori în minus,
discuția care se poartă este evoluția compoziției confesionale a corpului de
capelani și măsura în care ea reflectă structura populației. Dacă acum zece ani
majoritatea capelanilor erau creștini, predominant anglicani, acum există și
capelani Sikh sau, mai recent, primul capelan umanist (numit în ianuarie 2016),
care este psihoterapeut de profesie și nu crede în viața de apoi. Structura
corpului de capelani este cu zece ani în urma demografiei, dar încearcă să țină
pasul. Opoziția seculariștilor față de funcția capelanatului se leagă de
distincția dintre nevoi emoționale și nevoi spirituale, argumentul fiind că
managementul vulnerabilităților non-clinice ale pacienților ține mai degrabă de
psihologi și cadre medicale. Acestea nu pot fi echivalate direct cu nevoile
spirituale. Toate acestea cu implicații asupra modului în care această funcție
de suport este finanțată și susținută.
Nu
e niciun mesaj subtil aici. În România se compară frecvent numărul bisericilor
cu al spitalelor. E o comparație care spune multe despre priorități bugetare și
politice, dar mult mai puține despre ce așteptăm de la una și de la cealaltă.
Le privim ca pe două funcții diferite. Avem și o zicere: morții cu morții, viii
cu viii. Dacă nu s-ar muri atât de des în spitalele din România, distincția ar
fi de înțeles. Prin comparație cu noi, niște păgâni din capătul celălalt al
Europei lucrează conform unui model de îngrijire holistic pentru că așa le
spune statistica și, până la urmă, civilizația. Au aceleași tipuri de probleme
ca și noi – spitale care acumulează datorii, personal supramuncit și
demoralizat – însă la o cu totul altă scală. Deși acolo se moare mai mult
accidental și mai puțin din neglijență, politica publică acceptă că cei care se
duc au dreptul la o moarte bună și cei care rămân au nevoie de sprijin pentru a
avea o viață bună în prezența suferinței. Dacă avem în grijă o populație cu
evidente nevoi spirituale, de ce modelul de îngrijire pe care îl livrăm,
explicit și implicit, vizează exclusiv supraviețuirea biologică? Discuția nu
are nicio legătură cu cine plătește pentru ce, tentația unei astfel de discuții
se cere evitată – asta ar mai lipsi, să includem servicii clericale în bugetul
sănătății. Are toată legătura, în schimb, cu ce înțelegem printr-o viață bună.
