Nu o dată m-am întrebat în ce măsură un
medic bun ar trebui să îndeplinească şi funcţia unui cercetător clinic. Cu alte
cuvinte, ce importanţă au, în caracterizarea activităţii profesionale a unui
medic, interesul său ştiinţific şi implicarea sa în găsirea unor răspunsuri la
întrebări născute din propria sa practică clinică. Regretatul meu părinte a
fost (ştiu, mi se va reproşa lipsa de obiectivitate) un excelent medic şi tămăduitor,
dar n-a efectuat niciodată o cercetare clinică şi nici nu a publicat vreodată
un articol într-o revistă medicală ştiinţifică. Fiul său a publicat aproape 120
de articole, majoritatea rodul unor investigaţii clinice în propriul domeniu de
activitate. Oare acest fapt implică un profesionalism mai evident şi mai de
succes?!
Am
scris despre faptul că un clinician este obligat să caute răspunsuri la întrebările
ce se ivesc în cursul carierei sale de medic. Ceea ce nu înseamnă că el însuşi
va fi obligat să efectueze cercetarea care să ofere soluţia căutată. Imensa
majoritate a confraţilor noştri, întâlnindu-se cu situaţii clinice insuficient
de clare sau necunoscute din practica anterioară, apelează la literatura de
specialitate pentru a găsi rezolvarea problemei ivite. Doar o mică minoritate
hotărăşte să cerceteze personal şi să ofere răspunsul la întrebarea pornită din
practica curentă. Acestora din urmă li se adresează Austin Bradford Hill, celebrul statistician britanic, cel care a
menţionat pentru prima oară legătura cauzală dintre tutun şi cancerul pulmonar.
Meritul
lui Hill, printre altele, nu e cel de a fi descoperit America, ci mai curând de
a pune pe masa oricărui practician aforismul „oului lui Columb“. Pentru că
orice cercetător clinic (şi nu numai) e obligat să-şi bazeze planul de acţiune
pe fazele descrise de Hill. A porni o investigaţie fără a avea o suspiciune, o
întrebare rămasă fără răspuns, un eşec terapeutic inexplicabil, înseamnă a te
înhăma la o muncă care nu poate aduce niciun folos ţie şi confraţilor tăi, dar
mai ales pacientului în suferinţă. A proceda la un studiu ştiinţific fără o
metodologie clară, corectă, bazată pe date din literatura deja existentă,
înseamnă a te angaja într-o activitate fără şanse de reuşită, pentru că, dacă
metodologia e incorectă, rezultatul nu poate avea nici un fel de importanţă.
Orice studiu trebuie să ajungă la un rezultat, altminteri totul se transformă
într-o muncă în zadar. Cui îi va folosi o cercetare care nu aruncă o nouă lumină
asupra unui fapt insuficient cercetat?
Ajungând
la ultima fază propusă de Hill, cea a semnificaţiei rezultatului, nu pot să nu
mă gândesc la acei colegi (e drept, nu mulţi) cu care am colaborat, cu care am
lucrat cot la cot, zi de zi, timp de mai bine de o jumătate de secol şi care
s-au dedicat unor cercetări care, indiferent de rezultat, nu puteau influenţa
cu nimic practica zilnică, oferind rezultate sterile, abstracte, fără nicio
semnificaţie. Un simplu exemplu, complet ipotetic. Îl rog pe cititor să se
gândească la semnificaţia clinică a unui studiu care arată că administrarea
pretraumatică a unui drog hipnotic poate ameliora prognoza unui traumatism
cranian în caz de accident de circulaţie. Cine s-ar încumeta să ofere unui şofer
un hipnotic înainte ca acesta să se urce la volan?
Hill n-a urmat studii
medicale, dar a devenit cunoscut ca un excelent statistician în domeniu – nu
numai pentru faptul că a publicat un volum de statistică medicală, devenit
carte de căpătâi pentru orice cercetător, dar şi pentru contribuţia sa la două
studii cu semnificaţie clinică ieşită din comun: efectul terapeutic al streptomicinei
în tuberculoza pulmonară (Hill însuşi suferind de această boală) şi etiologia
tabagică a neoplasmului pulmonar (împreună cu Richard Doll).
Pentru cercetătorul
de azi, contribuţia lui Bradford Hill la metodologia cercetării medicale depăşeşte
limitele unui studiu ştiinţific. El este autorul celebrelor criterii „Bradford
Hill“ care stabilesc cauzalitatea, nouă criterii care pot confirma relaţia
cauzală dintre incidenţa unui fenomen şi consecinţele sale. Nu aici e locul
pentru a dezvolta acest subiect, important pentru oricine pregăteşte un studiu ştiinţific,
dar voi aminti că pentru prima oară a fost produsă o listă de condiţii absolut
necesare pentru a asigura validitatea unor rezultate provenite din cercetare.
Printre altele, Hill aminteşte importanţa plauzibilităţii ipotezei de lucru,
dar şi principiul după care cauza trebuie să preceadă efectul. De menţionat
absenţa rigidităţii scolastice în aceste principii.
Hill
s-a născut în 1897 şi a trăit până la vârsta de 94 de ani. A fost activ până
aproape de sfârşitul vieţii sale, iar publicaţiile sale au fost (şi mai sunt)
un permanent îndrumător în domeniul epidemiologiei clinice. Viaţa sa a fost un
exemplu de productivitate binecuvântată şi de consistenţă ştiinţifică.
Încerc,
în final, să dau un răspuns cât de cât convingător la întrebarea provocatoare
de la începutul acestor rânduri: oare clinicianul cercetător e un medic mai
bun, mai eficient decât cel care n-a publicat niciodată o lucrare ştiinţifică ?
Răspunsul e simplu. Ceea ce transformă un medic într-un adevărat clinician e
perfecta înţelegere a suferinţei umane, permanenta încercare de a tămădui şi
implicita recunoaştere a limitelor sale de a înţelege şi a vindeca. Pentru că
situaţia cea mai dificilă pentru un medic este să admită: „Nu ştiu îndeajuns de
mult pentru a găsi o soluţie pentru fiecare caz“.
|
 „De ce ai început, cum ai procedat, la ce rezultat ai
ajuns şi care e semnificaţia lui? După mine, aceasta este ordinea logică a unei
cercetări ştiinţifice.“ (Austin Bradford Hill, 1897–1991)
|
