În aceste zile se dă un nou examen de colegialitate, ale cărui rezultate
urmează să se vadă. Pentru sistemul medical, s-ar putea să fie un moment de
cotitură. Există posibilitatea demonstrării colegialității și unirii înspre
binele acestui sistem. Tot în zilele care urmează se va desfășura și un
eveniment important pentru absolvenții facultăților cu profil medical: examenul
de licență. Sunt multe de spus, dar am să mă rezum la discutarea unor situații
legate de lucrarea de licență, acea lucrare care, teoretic, demonstrează
capacitatea absolventului de a aplica cele învățate la cursurile și seminarele
de metodologie a cercetării și de a realiza un studiu personal, relevant pentru
domeniul pe care l-a ales.
L-a ales? Iată o întrebare care nu are răspuns (cu relevanță
statistică pentru ansamblul absolvenților). Câți dintre viitorii colegi aleg cu
adevărat un domeniu de studiu și obțin rezultate relevante? Să depănăm o
amintire. Am condus și eu un număr de studenți care, dintr-un motiv sau altul,
m-au căutat și au dorit „să-și facă diploma cu mine“ (cam așa este exprimarea
colocvială cu privire la această parte a finalizării studiilor universitare).
Dintre aceștia, în urmă cu mai mulți ani, după vreo patru ani de „dispariție“
(așa numesc eu ceea ce se întâmplă cu majoritatea foștilor studenți, după
promovarea examenului: în mod „colegial“, dispar), în holul central al
facultății s-a repezit la mine (la propriu) o domnișoară. Nici mai mult, nici
mai puțin m-a luat în brațe și mi-a spus: „Vă rog să nu mă refuzați, vreau să
fac lucrarea de diplomă cu dumneavoastră!“. M-am retras doi pași, am privit-o,
mi-am adus aminte despre cine este vorba și m-am adresat folosindu-i prenumele.
S-a mirat puțin, dar s-a bucurat că mi-am amintit cine este. Mi-a prezentat
ideea ei (părea un subiect serios pentru o lucrare de licență). Am mers în
bibliotecă și am discutat. În final am agreat modul de lucru, structura și un
plan pentru următorul interval de timp. Mi-a spus că urmează să plece pentru o
perioadă din țară (urma vacanța de vară) și ca atare aveam să reluăm
activitatea după debutul noului an universitar. Pe atunci nu existau nici
email, nici telefon mobil, nici multe altele. A trecut vacanța, a trecut anul
universitar următor. Cândva, după ce fosta mea studentă devenise deja
absolventă, ne-am întâlnit întâmplător. Mi-a povestit (aparent) jenată că a
realizat că timpul nu îi mai permite o cercetare serioasă și a renunțat la
ideea pe care o discutasem, cu entuziasm.
Am să continui cu istorisiri primite de la unii dintre foștii
mei studenți, începând cu textul primit prin email: „Marți v-am spus că mulți
medici ne sfătuiesc să nu ne «chinuim» cu licența și că mi s-a povestit că unei
persoane i s-a propus să i se dea o «licență» gata făcută, fără ca acea
persoană să fi cerut măcar așa ceva“. Sunt două aspecte, unul mai necolegial
decât celălalt. Mă voi referi la primul. Poate că nu toți studenții își doresc
să demonstreze că pot cerceta. Poate că nu toți studenții doresc să realizeze
un studiu remarcabil. Dar cum să te trezești să le blochezi orice gând
spunându-le că „nu are rost“ sau că „licența este un chin de care nu ai
nevoie“? Este un mod de abordare care mă oripilează, un exemplu tipic de lipsă
de colegialitate. Sunt discuții încă de pe vremea când urma să îmi pregătesc eu
lucrarea de diplomă, se pune întrebarea dacă la finalul anului universitar să
se mențină, pe lângă examenul de licență, și această lucrare. Însă, atâta vreme
cât activitatea este parte integrantă din pregătirea viitorilor colegi, trebuie
tratată cu seriozitate.
Seriozitatea trebuie să reprezinte regula pentru toți,
îndrumători sau îndrumați. A coordona o lucrare de licență nu este de ici-de
colo; este (trebuie să fie) o acțiune responsabilă, colegială, un exemplu de
abordare pentru un viitor coleg. Cu toate acestea, uneori nu se întâmplă așa.
Din istorisirile studenților, cititorii vor putea extrage unele învățăminte.
La finalul unui curs, o studentă a mers la asistentul universitar
care îndruma grupa din care făcea parte, pentru a pune unele întrebări
referitoare la subiectul predat în acea zi. A urmat o discuție interesantă,
utilă. După ce i s-au lămurit aspectele neînțelese foarte bine, medicul i-a
sugerat o clinică pe care o considera foarte bună, unde ar putea merge în gardă
dacă îi place domeniul și dorește să învețe suplimentar. Când studenta i-a spus
că deja îl cunoaște pe șeful clinicii recomandate pentru că urmează să își
realizeze licența tocmai sub coordonarea acelui profesor, răspunsul medicului a
fost neașteptat. În loc să se bucure că studenta dorește să realizeze un studiu
și o lucrare serioasă, i-a răspuns: „Dar de ce ai ales așa ceva? Altă clinică
nu mai găseai sau un alt domeniu? Nu puteai să mergi în altă parte? Eu m-am
apucat de licență în anul 6. Am mers pe o secție pentru că îmi spusese un coleg
că acolo e mai lejer să îți faci licența. Am abordat o doctoriță pe hol și am
rugat-o să mă ajute. A fost de acord să îmi fie îndrumătoare și într-o
săptămână licența a fost gata. Am luat de pe net informații din câteva articole
și din două cărți, am avut câteva cazuri și gata, am terminat. Cu licența nu
trebuie să te chinui“. Iată cum apare din nou „chinul“, de parcă în asta s-ar
traduce dorința de a te pregăti cât mai bine. Este drept că sunt unii (am
cunoscut și eu destui) la care verbul „a învăța“ se potrivește cu „a se
chinui“, așa cum sunt și alții care consideră că învățătura, preocuparea pentru
a cunoaște cât mai mult, dorința de a te dezvolta în domeniul medical
reprezintă un... sacrificiu. Vai și amar! Unde este misiunea? Unde este
vocația?
O altă fostă studentă, aparent pasionată de medicina de
laborator, s-a gândit la finalul anului 5 să își realizeze lucrarea de licență
în acest domeniu. Prin urmare, a rugat un medic cu care mai lucrase să o
îndrume spre un laborator unde să poată realiza un studiu cât mai serios, în
care să se poată implica personal. Medicul, binevoitor, a sfătuit-o unde să
meargă. Studenta a trecut la treabă și în cursul vacanței de vară a dedicat
două luni pentru a lucra efectiv în acel laborator. A învățat unele tehnici,
le-a aplicat, a obținut și mici rezultate – era bucuroasă de modul în care
activitatea s-a desfășurat. Când a început anul 6, programul mai încărcat nu
i-a mai permis să ajungă în laborator. În schimb, a început să redacteze partea
generală a licenței, în baza articolelor extrase (înțelegând și mai bine
valoarea sprijinului oferit de facultate prin accesul online la
numeroase resurse de informație). Din când în când, destul de frecvent, îi
aducea aminte medicului coordonator că dorește să dezbată împreună cu dânsul o
serie de aspecte pentru a putea începe să redacteze partea specială a lucrării
și pentru a putea continua și activitatea practică. Când partea generală a fost
gata, pe la finalul lunii ianuarie, studenta a insistat să continue lucrul
pentru realizarea părții speciale și până la urmă a decis să meargă singură în
laboratorul unde lucrase pe timpul verii. Personalul medical din laborator i-a
spus că nu a văzut-o lucrând împreună cu ei și că dacă vrea să își realizeze
lucrarea de licență va trebui să înceapă să vină să lucreze și încă foarte des.
Din păcate, au uitat activitatea din timpul vacanței și nu și-au pus nicio
problemă în legătură cu momentul discuției (era deja aproape jumătatea anului
6). Stagiile se succedau cu relativă repeziciune, participarea la cursuri,
stagii și examene continua conform programei, iar studenta avea de învățat și
pentru examenul de rezidențiat. Mai mult decât atât (și poate că acesta a
reprezentat motivul esențial pentru abandonul acestei linii de studiu), modul
de adresare a fost dur și deloc politicos. Studenta respectivă nu a dorit să
menționeze cuvânt cu cuvânt ce i-au auzit urechile. A rămas surprinsă și a
cerut ajutor unui alt cadru didactic pe care îl cunoștea, a încetat colaborarea
cu medicii respectivi și a început un alt studiu de la zero. A reușit totuși să
încheie lucrarea de licență, care a fost apreciată de comisie, a prezentat
rezultatele obținute la două congrese și a publicat și o lucrare într-o revistă
medicală.
Exemple precum cele de mai sus sunt de natură să îi influențeze
negativ pe viitorii colegi, să îi transforme pe cei mai slabi, să îi determine
să procedeze similar atunci când devin mai mari și pot decide. Sunt exemple
rele, de care sistemul medical și universitar trebuie să se descotorosească.
