Anul
trecut, în miez de august, vă împărtăşeam amintiri frumoase, păstrate în…
desene cu lumină. Răsfoiesc iarăşi albumul meu cu clipe – prilej de aduceri
aminte, mai vechi sau mai noi – şi vă ofer tablouri în ton cu anotimpul pe care
îl traversăm (înfruntăm?).
S-a
dus grăbită şi toamna, au căzut toate frunzele, dar merele au rămas neculese,
victorioase, mărturia unui rod bogat, să înfrunte gerul. Spre marea bucurie a
unui graur, stăpân unic peste preţioasa provizie de hrană. Iarna-i în toi!
A
rezistat până la prima zăpadă în copacul ei, căruia i-a dat, preţ de vreo trei
anotimpuri, fărâma de soare metamorfozat în clorofilă. Obosită, la capătul vieţii,
dincolo de ea, frunza cea aurie de atâta moarte s-a hotărât să-şi afle odihna
pe covorul imaculat şi scânteietor. Viaţa merge înainte. Fără ea, de-acum.
Iarnă românească, într-un cătun ca multe din
ţara aceasta, unde harnicii gospodari, într-un ritm ancestral al vieţii,
neatins încă de clocotul „civilizaţiei“, se-ntorc acasă cu provizii de fân
pentru animale.
Dealuri pudrate cu omăt, un cal parcă „rătăcit“
în peisajul bicrom, în care copacul e unicul punct de sprijin solid… Aparatul
foto n-a focalizat bine (intenţionat?), iar rezultatul este aidoma unui desen în
cărbune. O lume desprinsă dintr-un vis. De iarnă. Pe care tocmai vi l-am
povestit.