De-a lungul
timpului, am auzit numeroase „povești“, adesea spuse pentru a justifica o
atitudine sau luare de poziție – universitară, medicală, economică, în justiție
ori în politică. De mic am tot auzit explicații și tot de mic am constatat că
între motive și motivații există o semnificativă diferență. Abia în clasa a
douăsprezecea am clarificat-o, atunci când am început să învăț pentru admiterea
la medicină și în cartea de biologie era un subcapitol despre motivații. Cât de
clară era definiția din acea carte. Cât de clar era că în motivație poate să
existe o componentă subiectivă, o mică invenție sau o eludare a adevărului în
scopul atingerii unei ținte (sau paza de o anumită pedeapsă). Autoritățile
românești utilizează motivația din 1990 încoace, așa cum le este mai
convenabil.
Ulterior au
apărut și mituri, unul fiind că „nu ne dă voie Comunitatea Europeană“. Povestea
aceasta a fost utilizată după nevoi. Atunci când cineva își dorea să implementeze
o anumită măsură, poate impopulară, față de care existau unele proteste, se
spunea că nu avem încotro, așa trebuie să facem, așa se impune. Alteori, când
măsura „europeană“ nu se potrivea cu interesele, același cineva explica în mod
bățos (dorind ca românii să considere că este ceva bărbătesc) că pe noi nu ne
interesează impunerile, noi vom proceda „așa cum este mai bine pentru România“.
De cele mai multe ori, atitudinea nu avea nicio legătură cu românii ori cu
România, ci era legată de anumite interese.
Așa și cu unele
credite transferabile în cursul facultății. Ni s-a spus și am înțeles că
trebuie să existe o curriculă identică la nivel european. Eu nu sunt convins că
superspecializarea din timpul facultății reprezintă cea mai bună variantă pentru
pregătirea unui viitor medic. Îmi aduc aminte de modul în care făceam noi
semiologia medicală și medicina internă și nu știu dacă nu ar fi mai bine ca,
legând fiziologia/fiziopatologia, biochimia/farmacologia, histologia/anatomia
patologică cu semne, simptome și sindroame, viitorul medic să primească o
călăuzire mai generală înainte de a intra în mod aprofundat în studiul unei
anumite părți, al unei anume specialități. Sigur e că, odată cu deschiderea
spre universitățile din Europa, s-a dovedit că nu există o curriculă identică
la nivel european; țările și-au păstrat identitatea și au ales să se organizeze
așa cum au considerat mai bine, fără să agreeze că trebuie ca peste tot să fie
la fel.
Așa și cu
nomenclatura specialităților medicale. De-a lungul ultimilor 26 de ani, s-au
tot schimbat. Motivația? Din nou, Uniunea Europeană. Dar, dacă iei lista țărilor
și lista specialităților din fiecare țară, poți să observi că există diferențe
notabile. Putem spune, din nou, că identitatea națională trebuie păstrată în
orice domeniu, universitar, medical, politic, cultural, al tradițiilor, al
Credinței – având la bază un singur gând: să se facă așa cum este mai bine
pentru țara ta și pentru concetățenii tăi.
Și iarăși,
vrând-nevrând, ajungem la Institutul „Cantacuzino“. De curând, am avut
privilegiul să stau de vorbă cu un cantacuzinist. Discuția a traversat mai mulți
ani și a inclus povestiri adevărate pe care nu le putem învăța la școală – ele
nu apar în cărțile pe care noi le studiem. Mi-am adus aminte și o istorie de
„colegialitate“ ceva mai recentă, demonstrativă pentru modul în care pot merge
lucrurile. După 1990, având în vedere situația epidemiologică din țara noastră,
un grup de colegi a propus înființarea specialității parazitologie medicală.
S-au redactat memorii, note de fundamentare, s-au dat explicații. În urma
acestor demersuri, specialitatea a fost înființată. Alte eforturi au dus la
punerea la punct a unei clinici în care să poată fi tratate cazurile mai
dificile. Multe situații impun implicarea multidisciplinară, diagnosticul
diferențial este dificil, este nevoie de mintea și cunoștințele de specialitate
ale mai multor colegi pentru a putea ajuta pacientul. Nu au trecut zece zile de
când un pacient a fost examinat acolo ridicându-se suspiciunea unui chist
parazitar cu o localizare foarte dificil de abordat. Intervenția nu a fost
asumată local. Au existat recomandări pentru o intervenție într-un centru de
specialitate din străinătate. Până la urmă, o echipă dintr-un alt oraș a
acceptat cazul și, între timp, intervenția a avut loc, pare-se cu succes. Dar –
nu poate să nu existe măcar un „dar“ – s-a cerut echipei de intervenție să
preleve anumite probe pe care să le transmită către clinica din București, în
anumite condiții. S-a redactat și o scrisoare medicală în detaliu, s-au dat
explicații cu privire la ceea ce ar trebui făcut. O rudă a pacientului operat a
transmis mesajul și prin viu grai. Dar, la acest moment, colegialitatea s-a
rupt. Răspunsul a fost: „Nu dăm; (...) analizele le facem noi aici și veți
primi rezultatele peste zece zile“. Ce mai contează că sunt evaluări care
trebuie făcute de îndată? Ce mai contează că modul de prezervare a probelor are
importanță în stabilirea viabilității unor eventuale dovezi de afectare
parazitară? Are vreo importanță că un program european are sau ar putea avea
relevanță și pentru comunitatea medicală din țara respectivă și la nivel
european și nu reprezintă un „interes personal“ al unei clinici anume? Ce dacă
există un protocol semnat la nivelul comunității europene în care se indică
modul de procedură, iar rezultatele nu pot fi validate decât dacă acesta este
respectat?
Să fie acesta
un exemplu izolat? Să reprezinte acest tip de „colegialitate“ o excepție? Nu
cred. În completare: echipa de intervenție a cerut rudelor pacientului să îi
permită să comunice cazul respectiv (pentru că este „interesant și rar“). Așadar,
exclusivitate în detrimentul diagnosticului, în detrimentul respectării unui
program european, în detrimentul colegialității.
Cu un timp în
urmă, un alt caz a fost examinat în clinică, ridicându-se suspiciunea unui
chist parazitar localizat la nivel hepatic. Tehnicile actuale permit să ajungi
până la o anumită profunzime a diagnosticului, dar nu se poate întotdeauna să
ai diagnosticul de certitudine. Cazul a ajuns într-o altă clinică, de unde
„sentimentul de colegialitate“ s-a exprimat după cum urmează. Medicul care urma
să intervină a fost rugat de pacient și de rudele acestuia să se consulte cu
medicul care a ridicat suspiciunea, a primit telefonul acestuia iar ca
alternativă a fost rugat să ofere numărul personal de telefon, pentru a fi
contactat. Răspunsul a venit prompt: „Nu am timp să vorbesc la telefon“. Într-o
lume și într-un sistem în care colaborarea este obligatorie, iată cât de
debordantă este colegialitatea. Urmarea: nici până în ziua de astăzi nu este
certă etiologia cazului respectiv (cât de ușor se putea stabili printr-un
examen de specialitate pe produsul recoltat și transportat corespunzător),
pacientul a fost chemat de peste zece ori pentru instilarea și extragerea unei
substanțe (la nivelul chistului), cu toate că în literatura de specialitate
acest mod de abordare nu este recomandat; pacientul nu știe ce să creadă și în
cine să aibă încredere, privește cu suspiciune sistemul medical și își dorește
să nu mai „pice“ vreodată pe mâna „acestuia“.
La interesanta
discuție cantacuzinistă voi reveni într-un număr viitor, mai ales că include
aspecte de colegialitate (și necolegialitate) relevante.
