Așa
cum am spus și aplicat, trebuie să ne manifestăm colegial indiferent de orice.
Istoriseam săptămâna trecută drama pe care am resimțit-o atunci când mi s-a
spus că nu am încotro și trebuie să decid concedierea unor colegi. Nu am fost
de acord, m-am opus și am „dispărut“ eu. Dar, oare, reciproca a fost adevărată?
Să analizăm împreună.
Am
ajuns la un anumit nivel ierarhic, având o funcție de conducere. Eram însă
„tolerat colegial”. Cu naivitate, o vreme nu mi-am dat seama. Între amintirile
din acea perioadă am să o povestesc pe cea despre „hai să învățăm și să lucrăm
împreună ca între colegi“ (sic!). Se făcuse ora șaptesprezece. Rareori plecam
mai devreme. Am simțit că unul dintre șefii mei încă mai lucra, discret.
Trebuie să recunosc că încă mai credeam că știe multe, că realizează multe, că
are grijă de sănătatea conaționalilor noștri. Chiar îmi părea rău pentru
respectiva persoană deoarece mi se părea că se află la un nivel atât de înalt
încât nu se cade să introducă cu mâna proprie datele în calculator, ci ar
trebui doar să le analizeze și interpreteze, să fructifice mai bine timpul și
calitățile sale. Am bătut la ușă, am intrat relativ sfios și l-am întrebat dacă
nu pot să îl ajut, în orice mod. Am primit un răspuns pe care nu l-am uitat și
nici nu am să îl uit: „Meseria se fură“. M-a respins relativ politicos, dar
ferm și fără cale de întoarcere. În mintea mea, noi eram în aceeași echipă, dar
realitatea era cu totul alta. „Colegialitate“ 100%.
Într-o
altă memorabilă perioadă, pe parcursul a circa trei luni am avut acces la șeful
nostru timp de zece minute. În acele zece minute am încercat să explic
importanța infecției HIV/SIDA pentru sănătatea publică a României. Am fost
lăsat să vorbesc un timp, apoi am fost întrebat: „Dar ce te interesează asta pe
tine?“. Câteva clipe am rămas fără cuvinte. Stăteam, priveam, tăceam. Apoi am
explicat cu diplomație de ce problema îmi intră în sarcinile de serviciu. M-a
lăsat să mai vorbesc un pic, iar eu am încercat să explic importanța
tuberculozei pentru sănătatea publică a României. Reacția a fost similară. Am
fost lăsat să vorbesc un timp, apoi am fost întrebat: „Dar ce te interesează
asta pe tine?“. Tot fără cuvinte am rămas, doar că de data asta am înțeles că
este timpul să mă retrag. După o vreme, într-o noapte, un post de televiziune a
solicitat un reprezentant al ministerului la o emisiune despre fumat. A fost
solicitat un alt coleg care s-a recuzat spunând: „Cum să merg eu acolo atâta
vreme cât fumez, duceți-vă dumneavoastră“. M-am dus. În dimineața următoare am
beneficiat de alte douăzeci de secunde din partea șefului nostru. Eram în
anticameră, s-a deschis ușa, m-a privit, a spus: „Bun ai fost!“ Și cu aceasta
s-a isprăvit.
Doresc
să subliniez și aș dori ca aceia care citesc să înțeleagă că am traversat tot
felul de perioade, cu mai multă sau, mai ales, cu mai puțină colegialitate. Am
trecut prin perioade întregi în care nu am avut nici măcar acces la informații
darămite la momente de colegialitate, de muncă împreună, de activitate în
echipă (cu toate că aveam o poziție de conducere). Mi-a venit să mă retrag. Dar
atunci când lucrurile s-au schimbat un pic, toate exemplele le-am ținut minte
drept „așa nu“ și am acționat doar în sensul pe care l-am considerat corect. Am
mai spus-o, mi-aș fi dorit să mă manifest colegial fiind învățat cum se face
aceasta, tehnic, științific, dar nu am beneficiat de o astfel de instruire. Am
reacționat mai mult așa cum am simțit. Sau am reacționat așa cum știam că nu
îmi plăcuse să îi văd pe alții că se poartă. De câte ori am avut ocazia să
vorbesc (cred că am fost solicitat să dau peste 250 de interviuri de diferite
dimensiuni), am menționat necesitatea colegialității, necesitatea colaborării,
importanța spiritului de echipă. Am făcut asta pentru că este ceva în care cred
și pentru care îmi mențin speranța, în ciuda a orice am văzut sau am trăit în
ultimii 27 de ani.
Atunci
când lucrurile s-au schimbat și am reușit să încep să organizez o echipă, am
luat-o aproape de la zero. În afară de cei mai pricepuți, am adus alături de
noi tineri de la care am cerut un singur lucru: să vrea să învețe, iar apoi să
aplice. Îmi amintesc că am reușit să organizez un curs în județul Vâlcea. Am
avut sprijinul unei fundații, invitați de la CDC Atlanta, din Canada, de la
OMS. Îmi „ardea buza“ să particip și eu. Era cursul pe care mi-l doream de ani
de zile, un curs intensiv cât o pregătire de doi-trei ani în alte condiții. Dar
am rămas la București împreună cu încă o persoană ca să „ținem spatele“ și să
putem lăsa colegii să meargă să învețe. Mi se părea normal să procedez astfel
atâta vreme cât urma apoi să le cer să acționeze corespunzător în favoarea
sănătății publice din țara noastră. Am reușit să mergem și noi pentru o singură
zi, la închiderea cursului. M-am bucurat să fiu alături de ei și nu i-am
invidiat pentru că au beneficiat de ceva ce pentru mine era, atunci, imposibil,
deși dorit cu ardoare. Și înainte de acest curs, dar și după, am continuat
pregătirea lor în sistemul learning by doing (nu aveam alternativă, nu
aveam cum să ne descurcăm în alt mod, problemele veneau zilnic, uneori în
cascadă).
Îmi
aduc aminte că între noi, cu o singură excepție, nu existau persoane cu
dexterități lingvistice. Nu exersaseră nici scrisul și nici conversația într-o
limbă de circulație internațională. Stăteam împreună seara, de multe ori după
ora 18 și exersam în limba engleză. Când nu aveam timp îi rugam să vorbească
între ei. Eram cu toții direct în „focul luptei“, fără o pregătire susținută,
gospodărească, pe domeniu. Având un anumit nivel de reprezentare, am rugat și
am primit acordul ca o persoană pricepută în managementul de programe să vină
de două-trei ori pe săptămână și să lucreze cu colegii mei. Scriau pe
flip-chart, luau notițe, exersau. Din nou, îmi „ardea buza“ să particip și eu
la aceste lecții, dar nu îmi permiteam. Le „țineam spatele“ ca să poată să se
pregătească și încercam să rezolv cât mai multe singur sau puțin ajutat de unii
dintre colegi. Încet-încet, fie lovindu-ne de diferite probleme, fie prin
această activitate de pregătire în afara programului (lecțiile începeau după
17.30–18.00) experiența creștea. Cu toate că tuturor ne plăceau activitățile
tehnice, mult din ce aveam de făcut era din domeniul administrativ. Eu
învățasem deja asta și am început să îi învăț și pe colegi. Îi puneam să
redacteze note, referate, solicitări sau orice alt document. Apoi veneau rând
pe rând la mine și analizam împreună. Luam un pix și corectam (de multe ori și
probleme de gramatică sau de topică a frazei, dar mai ales aspectele care
trebuiau să respecte un anumit tipic). După o vreme primeam documentele, le
corectam și le returnam (dacă era cazul) pentru refacere. Încet-încet erorile
scădeau.
Am
avut și destule probleme, multe cauzate de erorile lor. De fiecare dată i-am
apărat și dacă urma o admonestare „ieșeam în față“ și o primeam personal.
Datorită unui dosar făcut prost (fără să fiu întrebat) și datorită aglomerării
de probleme, nu am reușit să citesc tot ce fusese redactat. M-am bazat pe
corectitudinea uneia dintre colege și am pățit-o. Nu greșise total, doar că nu
luase toate măsurile de prevedere astfel încât cineva, nu contează cine, ne-a
dat în judecată. Incorect: nu „ne-a dat“, ci m-a dat pe mine în judecată. A
urmat un proces, l-am pierdut, am avut de plătit. Am plătit eu și nu am pus
persoana care greșise să răspundă pentru eroare. Acesta a fost exemplul mai
blând. Cu altă ocazie, eroarea a fost cu mult mai mare. Din nou aglomerare de
probleme. Din nou imposibilitate de a verifica totul „la virgulă“. Atunci
riscul pentru mine a fost serios. Dar, așa cum eu mi-am apărat colegii mai
mici, domnul ministru (deși supărat pe mine) m-a apărat, colegial. Iar eu nu am
spus cine este vinovatul real în toată respectiva întâmplare și am luat vina
asupra mea.
Pe
măsură ce am scris aceste amintiri mai mult sau mai puțin colegiale, tot mai
multe exemple mi-au revenit în minte. Am decis însă să mă opresc aici cu
amintirile personale. Poate am să mai revin cândva. Nu doresc să încep să
descriu modul în care colegii mei, cei care au crescut alături de mine și în
bună parte sub protecția mea, au reacționat atunci când au simțit că se apropie
momentul îndepărtării mele. Am fost mâhnit, am fost surprins. Era prima dată
când eram supus unei astfel de experiențe. De atunci s-au tot repetat, însă tot
nu m-am obișnuit cu așa ceva, pentru că nu acesta este normalul. Indiferent de
orice, am rămas partizanul colegialității, susținătorul fără rezerve al
colaborării. În medicină este imposibil să ajungi la un rezultat corespunzător
în afara unei echipe.
