Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă

Portretul medicului la tinereţe

Viața Medicală
Alexandra NISTOROIU joi, 9 aprilie 2015
Aceasta nu este o relatare de la un congres. Este mărturisirea unui „încântată de cunoştinţă“. Cei despre care scriu aici îmi dau speranţă. Sunt curioşi, generoşi şi inteligenţi. Nu le e teamă să pună întrebări, vor să înveţe şi să fie mai buni. Iar acolo unde văd o problemă, nu ridică din umeri şi dau vina pe sistem, ci pun umărul să o repare. Cei despre care scriu aici sunt medicii în care voi avea încredere mâine.
Peste 650 de studenţi medicinişti din toată ţara au participat în perioada 19–22 martie la a optsprezecea ediţie a Congresului naţional pentru studenţi şi tineri medici, organizat de Societatea Studenţilor la Medicină din Bucureşti. Au mers la conferinţe şi workshop-uri pe teme de chirurgie, cardiologie, neurologie, medicină de urgenţă, pediatrie, ortopedie, traumatologie. Dar, cum spuneam, aceasta nu este o relatare de la un congres.
 
 
 
 

 

Fascinaţia pentru virusuri e contagioasă

 

În prima zi de conferinţe mă îndrept cu entuziasm spre biblioteca în care e anunţată discuţia pe tema vaccinurilor bazate pe vectori virali în infecţia Ebola. Nu sunt singura. La intrare e o coadă care mă pune pe gânduri. Organizatoarele verifică pe listă numele participanţilor cu locuri rezervate şi apoi se mai ocupă cele câteva scaune rămase. O lumină caldă dă vechii biblioteci a UMF un aer prietenos şi familiar în acelaşi timp. Conferinţa începe cu întârziere, până când se risipeşte coada de la intrare. Începe prof. dr. Simona Ruţă, de la catedra de virusologie a Institutului de Virusologie „Ştefan S. Nicolau“: „Vă mulţumim că aţi venit să fim împreună în căutarea unui vaccin împotriva Ebola.“ Brusc, toată agitaţia de la intrare lasă locul privirilor mirate. Nimeni nu scoate un sunet. Toţi ascultă, concentraţi, povestea căutării unui vaccin împotriva celui mai discutat virus din media internaţională. Pe un ton blând şi cu o cadenţă măsurată, prof. dr. Ruţă face accesibile cele mai dificile concepte din virusologie, explică mecanismele de funcţionare ale terapiilor genice şi îi ţine pe toţi curioşi mai bine de o oră şi jumătate. Nu îi plictiseşte cu cifre. Le spune poveşti despre „partea frumoasă a virusurilor“. La final anunţă că va premia cea mai interesantă întrebare. Studenţii ridică mâna pe rând, chiar au întrebări şi nu se tem. Unii vor să lămurească nişte detalii despre testarea acestor vaccinuri bazate pe vectorii virali, alţii întreabă naiv despre cum stă România la terapia genică şi sunt descurajaţi de răspunsurile primite. Cea mai curajoasă întrebare e una ipotetică: „Dumneavoastră v-aţi inocula cu un astfel de vaccin experimental?“. Profesoara le răspunde elegant că dacă ar fi unul dintre cercetătorii care l-au dezvoltat, ar risca. Le aminteşte că inventatorul vaccinului antipolio l-a testat în prima fază pe el însuşi şi pe studenţii săi. Dr. Ruţă le promite studenţilor din sală că, la nevoie, le va cere şi lor ajutorul. Râsete.
E greu de ales cea mai interesantă întrebare, aşa că premiul merge la primul îndrăzneţ. El primeşte un halat de protecţie cu urarea: „Dar să nu mergi cu el într-o zonă afectată de Ebola“. Discut după conferinţă cu Ştefania şi Dragoş, amândoi în primul an de facultate, puţin copleşiţi de nivelul discuţiei, dar bucuroşi că au putut ţine pasul: „Nivelul a fost un pic mai ridicat decât ne aşteptam, dar a reuşit să explice pe înţelesul nostru, să reuşim şi noi să facem nişte legături“.

 

O frustrare creativă

 

Încercând poate să compenseze pentru ceea ce nu primesc suficient de mult de la facultate, studenţii au alocat o mare parte din programul congresului atelierelor practice dedicate deprinderii tehnicilor chirurgicale. Mai mulţi studenţi pasionaţi de chirurgie au ţinut patru workshop-uri pentru colegii lor mai mici sau mai puţin experimentaţi. Este vorba de un parteneriat deja tradiţional între SSMB şi Societatea Studenţească de Chirurgie din România. Cei de la SSCR concentrează în câteva ore workshopurile pe care le ţin în mod normal de-a lungul unei săptămâni, încercând să deschidă apetitul pentru chirurgie al cât mai multor colegi de an mai mic. Dacă le place, se pot înscrie oricând la varianta extinsă a atelierelor organizate neîntrerupt. Pentru studenţii din anul I sau II, au pregătit două sesiuniKnots and sutures, un workshop concentrat pe noduri şi suturi efectuate pe picioare de porc cumpărate de la supermarket. Pe colegii mai mari i-au invitat la două module de tehnici chirurgicale de bază din chirurgia vasculară şi a tubului digestiv.
I-am găsit exersând o anastomoză termino-terminală pe un intestin de porc, combinând mai multe proceduri chirurgicale de dragul practicii. În jur de douăzeci de studenţi lucrează în perechi şi în halate. În faţă, Raluca Mocanu, trainerul principal, exemplifică mai întâi procedura folosită, iar pe un ecran gesturile ei sunt proiectate mărit, ca studenţilor să le vină mai uşor să o urmărească. Apoi e rândul lor. La fiecare masă, un voluntar cu mai multă experienţă din SSCR îi urmăreşte şi îndrumă cu grijă. Nimeni nu e grăbit. E mai important să prindă corect tehnica decât să termine repede. Chiar dacă asta înseamnă că se va depăşi puţin timpul alocat atelierului.
În mod normal, anastomoza intestinală face parte din cel mai cunoscut workshop organizat de SSCR, Basic Surgical Skills, adresat mai ales studenţilor din anii IV şi V. Pregătirea durează o săptămână şi cuprinde: noduri şi suturi, trei tipuri de anastomoze intestinale, o zi dedicată asepsiei şi antisepsiei. „Învăţăm şi să ne îmbrăcăm corect şi steril, astfel încât atunci când ajungem în sala de operaţie, să nu mai piardă chirurgul timpul cu noi să ne înveţe. Şi ei au o deschidere mai mare faţă de noi, dacă ştim deja să facem nişte lucruri“, îmi explică Mira Enache, trainer SSCR.
Trainerii sunt ei înşişi studenţi. Cei mai mulţi au fost cândva învăţăcei, le-a plăcut şi au vrut să dea mai departe. Societatea a apărut din frustrarea studenţilor că nu se făcea suficient de mult practică în stagiile chirurgicale. „Facultatea ne ajută în limita posibilităţilor, ca să mă exprim politically correct. Încercăm să facem un pic mai mult decât ne oferă facultatea“, spune Mira, căreia i se luminează faţa de fiecare dată când vorbeşte despre anastomoze şi chirurgie. În Bucureşti sunt în jur de 70 de traineri SSCR, dar într-un an-doi vor absolvi şi nu vor mai avea timp. Pentru ca societatea să meargă mai departe, e nevoie ca o parte cât mai mare din cei care azi sunt elevi să devină mâine „profesori“ pentru boboci. „Noi am prefera să vină toată lumea şi să înveţe mai departe pe altcineva. Ştii conceptul acela de pay it forward? Cam pe asta ne bazăm noi.“

 

Ca un copil în magazinul de dulciuri

 

Conf. dr. Dan  Ulmeanu şi dr. Mihai Gornea au ţinut un workshop hands-on în timpul căruia studenţii au putut exersa pe simulatoare tehnici fundamentale în chirurgia laparoscopică. Cererea a fost mare, aşa că, deşi au lucrat în perechi (chirurg şi operator), în paralel pe cele două simulatoare aduse special pentru workshop în universitate, fiecăruia i-au revenit doar zece minute de practică. Dar, având pe chip expresia unui copil într-un magazin de dulciuri, fiecare a încercat să scoată maximum din timpul rezervat lui, trăgând în rest cu ochiul la ce făceau ceilalţi. „Criticaţi-vă, gândiţi-vă ce simplu v-ar fi vouă să faceţi asta, până o să faceţi şi voi şi o să vedeţi că nu e uşor“, i-a sfătuit conferenţiarul la începutul atelierului. De informaţiile primite putea profita şi un profan într-ale medicinii. Ulmeanu şi colegul lui au trecut de la cele mai tehnice la cele mai pragmatice detalii fără a renunţa la tonul didactic, accesibil.
Valentin Danielopol, student în anul III la UMF Târgu Mureş, lucrează serios, dar relaxat. Are niscaiva experienţă cu laparoscopia deprinsă la un alt atelier. Merge la cât de multe apucă. Se visează chirurg şi a înţeles că, dacă vrea să ajungă acolo, trebuie să îşi croiască singur drum, căutând în altă parte experienţa practică pe care nu i-o oferă facultatea. Face des voluntariat în spital ca să fure meserie de la specialiştii în chirurgie, e implicat în Societatea Studenţească de Chirurgie din România şi crede că „dacă eşti interesat, dacă mergi în timpul tău liber în spital, găseşti acolo oameni care să se ocupe de tine, dar trebuie să o faci benevol, trebuie să vină dinspre tine“.

Dinspre Ana Popescu sigur vine. O întrebare după o alta. Studentă în anul II la UMF „Carol Davila“, a fost cea mai mică dintre participanţii la workshop, dar asta nu a oprit-o să formuleze cele mai multe întrebări. Ana vrea să ştie. Micuţă, şatenă, cu ochelari şi un aer discret, poartă halatul alb cu atitudinea corectă. Se fereşte să îmi dea un interviu, îmi spune doar că s-a bucurat că a primit toate explicaţiile cerute şi că atelierul a fost adaptat pentru toţi studenţii, indiferent de nivelul lor de familiaritate cu chirurgia. Nu mare îmi e mirarea când o zi mai târziu o văd ridicându-şi diploma pentru locul III la postere, pentru lucrarea „Beneficiile drenajului laparoscopic în tratamentul pseudochistului gigant de pancreas: un caz clinic“.

 

Salsa şi pediatrie

 

Sâmbătă la prânz, în toiul congresului, atmosfera e relaxată pe holurile UMF.  Tocmai s-au terminat sesiunile de prezentări ale lucrărilor, iar conferinţele încep abia la 14.00. Unii studenţi profită de pauza de prânz, alţii îşi fac poze pentru Facebook. Doar în sala de sport agitaţia e maximă şi pe ritm. Aici, dr. Horaţiu Vultur ţine workshop-ul „Sănătate în paşi de dans“. Douăsprezece fete încearcă să ţină pasul cu el. Se privesc în oglindă în timp ce încearcă să-i imite mişcările şi se amuză de propriile stângăcii, făcând diverse feţe autoironice. Învaţă pe rând paşii de bază din samba, salsa, jive. „Dacă o să staţi drepte, nu o să faceţi nimic, totul e să aveţi genunchii flexaţi“, le explică Horaţiu, în timp ce demonstrează o secvenţă de samba. Desculţe, în şosete sau dresuri, în jeanşi sau fuste creion prea strâmte ca să permită mişcări ample, fetele repetă mai graţios sau mai confuz elementele. Paşii lovesc puternic podeaua şi creează o cadenţă specială, deşi nu toată lumea a prins ritmul.
Horaţiu e în primul an de rezidenţiat la pediatrie şi în al 19-lea de dans. A făcut dans sportiv de performanţă aproape toată viaţa. A renunţat la competiţii în anul III de facultate, când şi-a dat seama că e momentul să se dedice total medicinii, iar ca să participe la concursurile de dans avea nevoie de timp pentru antrenamente zilnice. Acum mai dă doar reprezentaţii şi colaborează cu câteva teatre pentru scenele de dans din anumite piese. Cupele însă le-a lăsat în urmă. Pe moment a simţit că nu are de ales, aşa că decizia a fost uşoară. Greul a venit apoi. Ducea lipsa exigenţelor fizice şi antrenamentelor obositoare pe care le făcea zi de zi. Şi-a găsit consolarea predând şi promovând dansul în rândul amatorilor.
Din primul an de facultate şi până la absolvire a fost instructor şi coordonator al proiectului „Sănătate în paşi de dans“, o serie de ateliere de dans modern adresate studenţilor medicinişti prin intermediul cărora SSMB strânge fonduri pentru a susţine mai multe iniţiative sociale. Când Horaţiu a început facultatea, proiectul exista deja de patru ani, dar doar pe hârtie. Citind actele constitutive ale societăţii, i-a atras atenţia conceptul, aşa că l-a repornit. A devenit treptat unul dintre cele mai mari proiecte ale organizaţiei studenţeşti. Atelierele se ţin în sala de sport a universităţii, iar programul flexibil e stabilit cu participanţii. Anual, între 400 şi 500 de studenţi participă la cursurile ţinute de Horaţiu. Unii constant, alţii doar ocazional. Învaţă salsa, merengue, samba, cha cha, jive, vals, rock’n’roll, tango. Dar nu performanţa este scopul. Între tocit pentru două examene sau alergat între două laboratoare, iau uneori o pauză şi se joacă pe ritmuri latino sau îşi exersează ţinuta pe piese mai elegante. La fiecare final de lună lasă o donaţie. Cu banii strânşi din această chetă, echipa proiectului face acţiuni de caritate pentru copii cu dizabilităţi fizice sau psihice, pentru copiii cu afecţiuni oncologice, merg cu haine şi alimente în centrele de plasament. Din când în când susţin şi spectacole pentru cei pe care îi ajută.
La absolvire, Horaţiu i-a predat ştafeta coordonării proiectului Corinei, fata micuţă de înălţime şi cu chipul rotund alături de care a ilustrat paşii de bază în timpul atelierului din cadrul congresului. Corina e în anul III şi a lucrat cu Horaţiu de când a intrat în facultate. Voia să ducă proiectul mai departe, aşa că a preluat organizarea. De predat se va ocupa un coleg de-al lor mai mic, Alexandru, care e în anul I la Medicină, dar dansează de nouă ani. Horaţiu rămâne un timp cenzor de proiect, ca să se asigure că trecerea va fi lină. După şase ani, îi vine greu să se rupă brusc de atelierele lui. Dar în spital îl aşteaptă pacienţii. Din nou, nu are de ales.

 

Destul de catchy

 

În ultima zi a congresului se dau diplome. În holul de la intrare organizatorii împart ordonat, alfabetic, diplomele de participare. Sunt pentru toată lumea, aşa că nu întârzie să apară cozile. În amfiteatrul Palade se împart însă diplomele pentru câştigătorii concursurilor de lucrări ştiinţifice. Deşi nu sunt pentru toată lumea, mai multe rămân neridicate. După trei zile pline de congres, cu multe sesiuni în paralel, o parte au sărit ceremonia de acordare a premiilor. Cei care vin, totuşi, şi sunt premiaţi au reacţii foarte diferite. Unii sunt luaţi prin surprindere, alţii au discursuri de acceptare pregătite de acasă. Adina Mihaela Popa este cu siguranţă din prima categorie. „Vă mulţumesc foarte mult şi-atât. Nu m-am pregătit“, spune ieşeanca îmbujorată şi cu o voce uşor tremurândă când îşi ridică diploma. A luat locul I la secţiunea de ştiinţe chirurgicale, cu lucrarea „Abordul chirurgical într-un caz de teratom de lob frontal cu tulburări psihologice“, pe care a pregătit-o alături de trei colege.
Adina învaţă la Iaşi, e în anul IV şi nu şi-a ales încă viitoarea specialitate, dar iubeşte neurochirurgia. Face parte din cercul de neuroştiinţe coordonat de dr. Bogdan Iliescu. Aici i-a venit şi ideea pentru lucrarea despre care îmi povesteşte mândră, cu un accent mieros şi molatec. A prezentat cazul unei tinere de 26 de ani internată pentru crize tonico-clonice recent instalate. Un examen clinic amănunţit a scos în evidenţă un comportament euforic, o stare de optimism exagerată, care au pledat pentru un sindrom de lob frontal. Pentru diagnosticul imagistic a fost folosit examenul CT cranio-cerebral.  Pacienta a fost operată, optându-se pentru un abord pterional cu decolarea şi extragerea formaţiunii chistice. Analiza histopatologică a revelat diagnosticul de teratom cerebral.
A optat pentru acest subiect „pentru că mi s-a părut destul de catchy“ şi a vrut să facă o expunere cât mai „nonconformistă“ a lucrării. Au folosit video din operaţie şi mai multe analize imagistice ca să creeze o prezentare atractivă, „astfel încât fiecare participant să plece acasă cu o idee mai clară despre ce înseamnă sindromul de lob frontal şi ce se întâmplase cu pacienta“. Apoi, crede că a atras atenţia fiindcă a prezentat un caz foarte rar.
Adina a mai concurat la congresele studenţilor din Iaşi şi Bucureşti în calitate de coautoare. A luat şi locul III la ştiinţe chirurgicale cu o lucrare în care a fost coautor. Nu mai jucase până acum rolul autorului principal. După congres a plecat acasă unde ajută la pregătirea evenimentului „Săptămâna creierului“, care va avea loc în aprilie în Iaşi. În vară şi-a propus să meargă în Germania sau Anglia pentru a-şi face practica. „Vreau să explorez lumea medicală şi cea internaţională.“ După absolvire vrea să plece din ţară, să lucreze un timp în străinătate şi apoi „am să mă întorc cu alte forţe“.

 

Doi ani de laborator

 

Simona Costache şi Paul Ciucur au obţinut locul I la ştiinţe fundamentale, prezentând o lucrare despre modularea efectului antitumoral al doxorubicinei asupra celulelor umane leucemice jurkat cu combinaţii quercetină-menadionă. Sunt primele rezultate publicate dintr-un proiect de cercetare la care cei doi lucrează din anul I de facultate. Acum, în anul III, s-au aflat pentru prima dată în faţa unei comisii pentru a-şi susţine lucrarea şi emoţiile au fost mari.
Am remarcat-o pe Simona la festivitatea de premiere încă dinainte ca numele să-i fie rostit printre ale câştigătorilor. Era îmbrăcată sobru, într-un costum gri şi serios, iar ochelarii şi părul cuminte îi dădeau aerul unei foarte tinere profesoare. Când a urcat pe podium să-şi primească diploma, a spus câteva cuvinte care au amintit de discursurile pe care le ţin celebrităţile la Oscaruri. Le-a mulţumit profesorilor, colegilor, mamei ei.
În anul I, profesoara Irina Băran i-a ales pe ea şi pe Paul să o sprijine într-un studiu de biofizică. Pe-atunci niciunul nu avea idee cu ce se mănâncă cercetarea, dar erau curioşi. Mai întâi, au lucrat cu quercitină şi menadionă asupra celulelor umane leucemice. Au notat efecte favorabile, deşi nu de lungă durată. „Nu era ceea ce căutam“, îmi povesteşte Simona încă emoţionată imediat după ceremonia de acordare a diplomelor. „Pe urmă, ne-am gândit să punem un medicament care deja se foloseşte.“ Au folosit doxorubicina. În concentraţii mici, au observat că efectul combinaţiei de quercitină-menadionă era negativ, dar în concentraţii mari, combinaţia amplifica efectul antitumoral al medicamentului.  Mecanismul principal responsabil pentru acest efect pare a fi creşterea afinităţii doxorubicinei pentru ADN. „Şi în felul acesta se poate scădea doza terapeutică de doxorubicină“, subliniază Paul.
Povestit aşa, drumul de la idee la rezultate pare foarte scurt. De fapt, le-a luat mai mult de doi ani până au obţinut primele rezultate pozitive. Au petrecut sute de după-amiezi în laborator. În unele momente, li s-a părut că nu vor ajunge nicăieri. Dar au continuat. „O singură supravieţuire celulară durează aproximativ şase-şapte ore. Când, după şase-şapte ore, nu ai niciun rezultat, te întrebi de ce, ce ai făcut greşit? Se întâmplă, dar o iei de la capăt“, explică Simona.
Paul e mai relaxat decât ea şi ceva mai detaşat. E îmbrăcat sport, în jeanşi şi tricou, şi, din când în când, face glumiţe care o mai relaxează pe Simona. Ea îi cere ajutorul când se încurcă în povestit. „Zi şi tu, nu îmi mai găsesc ideile.“ Paul îmi spune ce planuri de viitor au. Vor să continue cercetarea începută în anul I, să vadă dacă există un efect protector al quercitinei pe celulele normale. În etapa următoare vor lucra pe miocite cardiace. „Dar urmează să primim fonduri pentru chestia asta. Şi încă nu le avem“, râde el.  Grantul de cercetare le-a fost acordat de Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică. De solicitare şi hârtii s-a ocupat prof. Băran. Ei s-au dedicat doar muncii din laborator. Când nu aveau cursuri, fugeau aici şi făceau experimente. Studiul i-a educat, „am învăţat cum să gândim anumite lucruri, să vedem în perspectivă“, trage Simona concluzia.

 

Vreau să rămân

 

La Cluj a plecat premiul I la secţiunea de ştiinţe medicale. L-a câştigat Mădălina Sava, o studentă din anul V care a prezentat primele rezultate dintr-un proiect mai amplu de cercetare menit să investigheze potenţialul acidului hialuronic seric ca marker noninvaziv al fibrozei hepatice la pacienţii cu hepatită cronică virală B şi C trataţi cu hemodializă. Mădălina lucrează la această cercetare de vara trecută. În decembrie a obţinut primele rezultate. A arătat, alături de coordonatoarea sa, dr. Olga Orăşan, pe un lot de 50 de pacienţi că acidul hialuronic poate fi un biomarker folositor în diferenţierea gradelor de fibroză hepatică la pacienţii hemodializaţi cu hepatită cronică, dar nu diferenţiază între hepatita cronică şi ciroza hepatică. Mădălina se află la prima cercetare, dar a prins gustul şi vrea să meargă mai departe. Are de gând să continue studiul markerilor noninvazivi, va încerca să lucreze şi pe alte loturi de pacienţi, cu alte patologii, dar tot cu acidul hialuronic. Şi va experimenta şi cu alţi potenţiali markeri serici. Aşa a învăţat mai mult decât în toate stagiile de practică de până acum. De la documentarea iniţială până la prezentarea lucrării au tot apărut idei şi conexiuni noi şi a citit toate articolele pe care a pus mâna în legătură cu tema ei de cercetare. Încă nu ştie dacă se va dedica părţii clinice sau cercetării, dar vrea să rămână în România. „E un răspuns pe care-l primeşti rar, aşa-i? O să fac tot posibilul să rămân, să lucrez cu ce avem, să îmi fac aici o carieră cât mai aproape de visul meu. Dacă am să simt că mă lupt cu morile de vânt într-un mod grav, probabil o să plec“, mărturiseşte pragmatică.

 

Detaşare

 

Cristian Cazac, student în anul IV la UMF „Carol Davila“, a impresionat comisia de la postere ştiinţifice, prezentând cazul unui pacient din România în vârstă de 19 ani, care a ajuns la spitalele Johns Hopkins şi Sinai din Baltimore, SUA pentru tratamentul unui chist osos anevrismal, localizat în zona proximală, postero-medială a tibiei stângi. Tumora evoluase agresiv. Până să ajungă în SUA, pacientul mai trecuse pe la patru ortopezi români în decurs de şapte luni.
Primii trei nu au pus niciun diagnostic pe baza radiografiilor şi a buletinelor de analize. Abia după a patra consultaţie de specialitate i-a fost recomandat un RMN, care a depistat prezenţa unei formaţiuni osteolitice tumorale cu dimensiuni de 61/43 mm. Medicii români au recomandat pacientului rezecţia tumorii împreună cu platoul tibial şi protezare, deoarece tumora se afla foarte aproape de platoul tibial. Bănuiau că e vorba de o tumoare cu mieloplaxe şi i-au spus că sunt prea mici şansele să fie chist osos anevrismal, deoarece acesta apare la 1 din 4 milioane de pacienţi. Pacientul, nimeni altul decât studentul care şi-a prezentat propriul caz doi ani mai târziu, a refuzat tratamentul şi a plecat în SUA căutând o alternativă. Mai întâi, ortopezii l-au diagnosticat corect: cu chist osos anevrismal, o tumoare benignă rară. Apoi, au efectuat o excizie prin chiuretaj a tumorii şi au introdus allograft şi o porţiune din fibula de donator în tibia chiuretată pentru suport.
Deşi speriat de ameninţarea unei tumori maligne, Cristian a fost impresionat de ce a văzut în spitalele americanilor, precum şi de metoda terapeutică aleasă de medici pentru el. „În România nu se practică foarte des introducerea grefonului osos de la cadavru sau a unei fibule de la donator, pentru că banca de oase care există este foarte scumpă, e greu de accesat. În plus, metodele de diagnostic şi tratament sunt foarte diferite“, explică studentul de ce crede că a fost aleasă câştigătoare lucrarea lui care a prezentat comparativ managementul cazului în cele două ţări. Cristian s-a întors vara trecută în SUA pentru a face practica de vară alături de medicii care l-au operat. Acolo, practică înseamnă shadowing, „a sta în umbra“ celui de la care înveţi, urmărindu-i toate mişcările. Le-a spus medicilor că vrea să îşi prezinte lucrarea la congres şi aceştia i-au pus la dispoziţie toate datele de care a avut nevoie, arătându-i inclusiv protocolul operator şi toate analizele medicale.
Fiind subiectul propriei lucrări, i s-a părut dificilă retrăirea experienţei, dar s-a bucurat că a avut acces facil la toate datele medicale, „dacă nu în format scris, măcar întipărite în memorie“.
Multă vreme, Cristian a visat să devină neurochirurg şi era sigur că acesta îi este drumul. Acum însă se vede mai degrabă chirurg ortoped. A realizat, pe propria piele, cât de mare poate fi impactul unui tratament ortopedic în viaţa unui pacient. „Este o chemare pe care aş vrea să o practic, tocmai ca să pot face pentru alţii ce s-a făcut pentru mine“. Între timp a făcut două stagii de ortopedie, cel din Baltimore şi unul la Bagdasar-Arseni. Acolo a văzut ce poţi face cu cele mai inovatoare dispozitive şi cele mai bune dotări. L-au impresionat makoplastiile – artroplastii efectuate cu ajutorul unui robot care, practic, nu îi permite chirurgului să greşească. Aici, l-au bucurat implicarea medicilor şi felul în care erau conştientizate limitările spitalului: „că i se spunea pacientului dacă centrul nu avea ceva sau dacă ar putea beneficia de un anumit lucru în altă parte“.
Încă nu ştie dacă va lucra sau nu în România. E o întrebare pe care şi-o pune singur de nenumărate ori. „Nu m-am hotărât dacă vreau să devin un chirurg ortoped undeva unde totul este bine şi, pur şi simplu, să îmi văd de viaţă, să operez şi să mă duc acasă apoi, să mă joc cu copiii. Sau dacă vreau să induc o schimbare aici, unde această schimbare este atât de necesară.“

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.