Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă

Prima alergare

Viața Medicală
Dr. Vlad STROESCU marţi, 14 iunie 2016
     Îmi încurajez toți pacienții să facă sport. Sunt dovezi multiple și de nivel înalt că ajută în aproape toate formele de psihopatologie, de la atacurile de panică la demențe. Orice sport este și un sport al minții. Pacienților mei le țin o predică frumoasă, invocând trei motive pentru care mișcarea le va aduce liniște și echilibru. Le explic ce substanțe minunate se secretă în creier când ne mișcăm. Le spun că e un mod bun de a ventila stresul acumulat în cursul lungii zile de suportat șeful, de tras la jug în genunchi către deadline sau target, de ținut în lesă emoțiile, de contemplat posibilitatea ca sensul vieții să nu fie decât o crudă iluzie artificială, pentru că, atunci când suntem stresați, corpul nostru tânjește să se miște, să fugă, să caute ieșirea. Și, în fine, le mai zic că sportul e cea mai la îndemână metodă de a reîncepe conversația cu sus-numitul corp, pe care l-am idolatrizat, fetișizat, de care ne-am temut atâta timp și de care, iată, ne-am alienat.
     Dar, ca proverbialul popă pe care nu trebuie să-l imiți, ci doar să-l asculți, de predici sunt bun, de practică mai puțin. Am detestat sportul încă din copilărie, când, la școală, era doar o altă formă de disciplină umilitoare. Pe maidan, eram ultimul ales la echipele de fotbal sau lăsat de izbeliște pur și simplu. Mai târziu, am fost întruchiparea tânărului cerebral dar neîndemânatic, distrat și inept fizic. De abia în rezidențiat s-au schimbat puțin lucrurile, când împreună cu doi colegi de alte specialități am început să frecventăm sala de forță a lui Nea Sandu, la granița dintre Rahova și Ferentari. Experiența a fost mai curând una antropologică decât sportivă. În creuzetul lui Nea Sandu se topea o masă foarte diversă de oameni, uniți doar de cartierul de reședință. Sala era un teren neutru, în care agresivitatea era nu doar interzisă, ci tabu și unde se legau cele mai improbabile conversații și chiar prietenii. Ani mai târziu, am descoperit o experiență similară în memoriile lui Oliver Sacks, care făcea culturism chiar în locul și în perioada în care sportul în cauză a luat avânt, la Muscle Beach, în Santa Monica. Trasul de fiare ne-a transformat corpurile, nu însă și firile. Prietenii mei de atunci s-au împrăștiat în toate zările, unul e cardiolog la Paris, celălalt anestezist la Londra. Încă mai ridic greutăți, mult mai rar și de unul singur, pentru că am descoperit cât de mult mă ajută să-mi gestionez stresul.
     În Franța, la treizeci de ani, m-am urcat prima dată pe bicicletă. Eram la Marsilia, în ianuarie, pe un ger crunt și un vânt și mai și, dar era senin și limpede. Era o bicicletă greoaie, de închiriat, dar faptul că am încălecat-o și pur și simplu am mers pe cornișă până în portul vechi a fost o revelație pentru mine. Acum mă scol duminica în zori și ies din București, bătând zeci de kilometri de drumuri comunale pustii, având grijă să mă întorc la micul dejun. Și merg zilnic pe două roți la serviciu. Dar nici ăsta nu e tocmai un sport, ci mai curând un mod de comuniune cu lumea și peisajul, un refuz de a mă enclaviza, cu tot cu gândurile mele, într-o mașină mică. Și, în același timp, pot să mă laud că nu sunt cu totul sedentar, deși am o slujbă ce presupune statul pe scaun toată ziua. Dar am tras linia când a venit vorba de alergat. Niciodată nu am simpatizat cu această stranie formă de tortură. M-au lăsat perplex legiunile de oameni transpirați, transfigurați de efort și durere, cu căștile bine înfipte în conductul auditiv extern, pufăind sibilant în Herăstrău, fiecare în parte cu totul absorbit și izolat într-o lume autistă, în care singura voce audibilă e cea a smartphone-ului care declară robotic și periodic că ai mai făcut o milă în zece minute. Am văzut în practică un fel de ritual mistic, o intrare în transă sacrificială, dar pe altarul cui? Al lumii misterioase de dinăuntru, despre care scriam altădată, pe altarul propriului corp muritor, al cordului și al plămânilor și al vaselor de sânge, al corpului întors pe dos, al sănătății fetișizate. În același timp, nutream pentru alergători un respect secret, o admirație fără margini față de voința lor de fier și de modul în care ei par să rupă faldurile realității rutinate ca să scape într-un spațiu instabil și dinamic, în maelstromul de dispnee și tahicardie, de adrenalină și endorfine. Îi aplaudam mintal de la distanță și îi bombăneam invidios și disprețuitor în același timp, dar nu m-aș fi alăturat lor pentru nimic în lume. De la înălțimea șeii mele de bicicletă, rămâneam nemuritor și rece. Și un pic supraponderal și dislipidemic.
     Tocmai de asta, deunăzi, nu mi-a venit să-mi cred propria gură când am auzit-o deschizându-se și declarând familiei că eu urmează să mă încalț în adidași și să dau o tură de alergare prin cartier. Și încă nu-mi venea să cred când am terminat-o. Prima alergare din întreaga mea viață. În total 1,5 km. Cu mai multe opriri. Un kilometru și jumătate de durere, gâfâială și renunțare la demnitatea de a avea haine uscate și la iluzia cum că aș fi încă tânăr și capabil. Și, la final, un val de endorfine din alea despre care auzisem atât de multe. Sunt foarte tulburat. Realmente, nu știu ce m-a apucat. Și nici nu mai știu cine sunt: am devenit un alergător de-acum? E vreun loc secret de congregație pe care ar trebui să-l știu? Ce se va alege de mine? Voi avea una din acele vieți sănătoase despre care am predicat atâta în necunoștință de cauză? Și de ce sunt sigur că diseară iar mă duc să alerg?

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.