Uneori este greu să fii corect, obiectiv și să ții cont de
părerea și explicațiile celuilalt, deși aceste atitudini se regăsesc într-un
comportament de dorit, un comportament colegial. Încă mai țin minte un „coleg“
(probabil că acum este medic rezident) care a ales un câștig minor, aparent
important, de moment, în detrimentul unui potențial beneficiu de durată,
colegial. Un alt potențial viitor coleg și-a manifestat nemulțumirea față de
nota obținută (nici măcar nu era o notă mică, ci nota nouă). În acest din urmă
caz, am demonstrat pe o pagină întreagă care erau argumentele pentru care nota
zece era imposibil de obținut. Punct cu punct, argumentele erau de nezdruncinat
– dar… surprinzător (am fost uimit, pentru că persoana respectivă îmi părea una
dornică să învețe, să devină un medic bun, îmi părea una dotată cu toate
calitățile necesare misiunii de medic), nimic din cele argumentate nu a fost
acceptat. M-am necăjit, pentru că nu este deloc plăcut să vezi că un viitor
coleg, tânăr, poate fi atât de obtuz (aparent deschis când este vorba de alții,
complet obtuz când are un interes personal). Ca dascăl, ca persoană care
dorește să contribuie la dezvoltarea durabilă a unui viitor coleg, este
apăsător să vezi că nu ți se permite să ajuți, pentru că... celălalt „știe tot“
deja.
Sună prost, este aparent o laudă personală, dar într-un sfert de
veac am greșit o singură dată punând o notă mai mică decât cea meritată. Este
vorba de situația în care viitorul coleg a cerut recorectarea unei teze. Nu
toți cer aceasta. Nu revăd toate tezele după ce am afișat notele, pentru că nu
este timp suficient. Ca atare, revăd doar tezele celor care îmi solicită (sau
mă roagă, după caz) să fac acest lucru. Nu am refuzat niciodată pe nimeni și,
după cum spuneam, într-una dintre situații am realizat că nota inițială era mai
mică decât cea de la recorectare. M-am scuzat și am mărit nota în mod
corespunzător. Este colegial și să recunoști atunci când ai greșit, iar dacă ai
greșit, trebuie să îndrepți, să corectezi.
Sunt și studenți care se comportă colegial, sunt onești, nu pun
o notă mai presus de ceea ce este corect. Atunci când pot, stau de vorbă direct
cu colegul implicat, alteori dau explicațiile în scris, de exemplu prin email.
Am primit și câteva răspunsuri: „Bună ziua! Îmi cer scuze că vă răspund atât de
târziu. Email-ul l-am văzut mai devreme însă am avut anumite probleme și de
aceea am întârziat cu răspunsul. Vreau să vă mulțumesc pentru faptul că v-ați
uitat din nou peste lucrarea mea și vreau să vă mulțumesc că ați fost foarte
deschis și mi-ați explicat exact ce am greșit, sau ce nu am punctat. Țin să
menționez că nu am venit să văd lucrarea în scopul de a primi ceva «în plus»
sau pentru a contesta corectura dumneavoastră, ci pur și simplu pentru a
înțelege ce anume nu am scris sau ce am scris greșit. Ce-i drept, nu m-am
pregătit excepțional pentru acest examen, am avut anumite goluri, însă tot ce
am învățat am învățat logic și cu drag. Totodată vreau să vă mulțumesc pentru
sfaturile date, pentru că sunteți un om deschis și pentru faptul că v-ați
dedicat în a ne instrui ca persoane, ca viitori medici, nu numai în ceea ce
privește microbiologia“. Nota a rămas aceeași, nu prea mare, dar comportamentul
colegial face cel puțin cât o notă de zece.
Iată și un alt mesaj: „Bună seara! Îmi cer scuze că nu am
mulțumit. Vă sunt recunoscătoare. Sper să nu vă dezamăgesc în sesiunea de
restanțe. Cred că uneori avem nevoie să ni se întâmple și lucruri care să ne
trezească la realitate. Într-adevăr, un sfat cerut în octombrie 2015 cred că
m-ar fi ajutat foarte mult și poate nu aș fi ajuns în această situație. Vă
mulțumesc încă o dată pentru tot!“.
Copii, copii care la douăzeci de ani nu mai sunt chiar copii,
dar se comportă copilărește atât de des. Copii care se consideră degradați dacă
sunt apelați ca atare și nu înțeleg că apelativul nu este unul degradant, ci
unul colegial, aproape părintesc. Copii care au nevoie de ajutor, dar nu îl cer
pentru că au avut deja unele experiențe care îi fac să nu mai creadă că ar
putea primi un ajutor necondiționat, un ajutor care depășește limita
colegialității „obișnuite“. Copii care nu doresc să creadă că „se poate și
altfel“. Copii care nu reușesc să vadă cu ochii lor și se lasă în voia unor
„sfaturi“ primite de la unii mai mari, sfaturi anti-colegiale pentru că
respectivii au ales utilizarea „ochelarilor de cal“ și nu au dorit/reușit să
treacă peste anumite blocaje mentale. Copii de care avem nevoie. Prin tinerețea
lor, potențialul lor, puterea pe care o au la această vârstă (dacă este
direcționată corespunzător) pot „muta munții“ și pot contribui la schimbarea în
bine la nivel medical, la nivelul societății, la nivel colegial – un nivel atât
de important, atât de necesar.
Am să închei cu mesajul unui coleg care a absolvit facultatea.
Nu toți „ne uită“: „Vă doresc ca Dumnezeu să vă dea multă sănătate și putere de
muncă pentru a reuși în toate proiectele dumneavoastră, care să ajute studenții
în continuare. Sfaturile dumneavoastră de la cursuri, conferințe și în
particular m-au ajutat în tot ce am făcut, în tot ce am realizat. Vă
mulțumesc“. Îmi aduc aminte de acest coleg și chiar și de modul în care a luat
nota zece. De-a lungul timpului am avut în fiecare an (cu excepția celui
prezent) și teze ușor de citit, teze în care noțiunile scrise te ajutau la
corectură, nota parcă se acorda singură. Am avut și situații (mai rar) în care
studenții erau atât de buni încât modul lor de a învăța constant le permitea nu
doar să nu mai învețe nimic pentru examenul de microbiologie în ultimele zile
înainte de examen, ba chiar să utilizeze acele zile pentru a învăța pentru
următorul examen.
Având în vedere modul în care mai tinerii colegi mi-au permis să
îi cunosc pe parcursul anului, mi-am permis și eu să le solicit să participe la
un „experiment“ colegial. Mi-am adus aminte de ceea ce îmi povesteau părinții
mei privitor la modul în care se organizau și cum învățau: învățau pe parcursul
anului iar în sesiune mergeau la cele mai multe spectacole, la teatru, operă,
operetă; își permiteau să aibă întâlniri cu colegii și să se simtă bine
împreună, iar examenele veneau și treceau lin, fără stres, fără temeri. Ca
atare, în cazul câtorva colegi am cerut: „cu două-trei zile înainte de examen
nu mai citiți nimic, fie vă gândiți la altceva, fie citiți pentru o altă
materie dacă vă este necesar; veniți la examen cu liniște, fără stres și veți
scrie bazându-vă pe ceea ce ați învățat de-a lungul anului și nu pe cele citite
în sesiune“. Rezultatul a fost cel așteptat (de mine; ei nu prea m-au crezut).
Învățatul constant, învățatul bazat pe logică și conexiuni, pe analiză și
discuții, învățatul pentru propria dezvoltare și nu pentru a obține o notă sau
pentru a scăpa de încă o materie dă roade. Au scris teze care se citesc
singure, teze care te încântă, teze pe care ți le dorești… teze colegiale. Este
atât de plăcut să nu te simți profesor, ci doar un coleg mai mare!
