Mulţi dintre colegii săi de la Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului, dar şi de la Spitalul Fundeni îşi amintesc de dna dr. Miriam Korber-Bercovici ca despre un foarte bun specialist pediatru. Cât şi de faptul că era adorată de micuţii săi pacienţi, unii cu boli grave şi prognostic rezervat. Absolventă a Facultăţii de Pediatrie din Bucureşti (1950), cercetător ştiinţific la Institutul mai înainte amintit, medic primar (1959), cadru didactic universitar, apoi, din 1961 până la pensionare, membru al colectivului Clinicii de Pediatrie a Spitalului Fundeni – unde îşi trece şi doctoratul în ştiinţe medicale cu teza „Boala Hodgkin şi limfoamele nehodgkiniene la copil“ – dsa este şi autoarea sau coautoarea unor comunicări pe teme de specialitate, susţinute la reuniuni interne sau internaţionale, ori a câtorva lucrări publicate, precum volumul „Reumatismul infantil“ (Ed. Academiei, 1962). Am reprodus aceste date1, care onorează un bogat CV profesional, deoarece, pentru cititorul zguduitoarei sale mărturii – „Jurnal de ghetou – Djurin, Transnistria, 1941–1943“ (Ed. Kriterion, Bucureşti, 1995) –, ar putea fi greu de înţeles cum suferinţe de neimaginat, îndurate de către o tânără care abia împlinise 18 ani în momentul deportării la est de râul Nistru (1941–1945), efect al aplicării şi în România a criminalelor legi rasiale, o supravieţuitoare deci, nu au izbutit să-i înfrângă însăşi dorinţa de a-şi continua viaţa, studiile întrerupte, darămite de a-şi făuri un destin intelectual: acela de medic. Iată că „nimic nu poate înăbuşi voinţa omului de-a trăi“ şi nu anulează speranţa, oricât de firavă – la un moment dat.
S-a născut la 11 septembrie 1923 într-o familie evreiască aflată de trei generaţii în Câmpulung Moldovenesc, oraşul său de vis, „pentru că şi acum după ce am plecat de acolo, visele mele bune se petrec acasă, în Câmpulung“. Străbunicii, ba chiar şi părinţii acestora odihnesc în cimitirul paşnicului oraş bucovinean; pe o listă din 1807 a ţăranilor evrei dintr-un sat al judeţului Suceava de astăzi, apare numele unui Michael Korber… Tatăl şi bunicul autoarei „Jurnalului“ erau – ca de altfel majoritatea evreilor simpli din oraş – meseriaşi: geamgiu şi, respectiv, tinichigiu. Urmează în Câmpulung şcoala primară, gimnaziul de fete şi, având drag de carte, părinţii o trimit la Liceul „Carmen Sylva“ din Botoşani. Aici, eleva Miriam avea să fie premiantă pe şcoală, în clasele a cincea şi a şasea – ultimele pe care atunci le-a mai putut absolvi: „Am avut prieteni, fete şi băieţi, de vârsta mea, evrei, nemţi şi români şi se părea că suntem perfect integraţi în oraşul nostru, Câmpulung“. Această normalitate ia sfârşit în toamna anului 1940, când, în urma aplicării discriminatoriilor legi rasiale (numerus nullus, apoi numerus clausus), i se interzice de a mai frecventa liceul, fiind nevoită să se întoarcă acasă. Încep percheziţii, expulzarea din localităţi şi, imediat după declanşarea războiului, nemeritate umilinţe: obligativitatea de a purta cusută pe haine o stea galbenă – evreii deveneau cetăţeni de categoria a doua –, restricţii în practicarea profesiunilor, pierderea drepturilor asupra unor proprietăţi, interdicţia de a călători pe căile ferate. Vor avea loc pogromuri, precum cel de la Iaşi din iunie 1941. Apare zvonul deportării, apoi confirmarea lui: ordonanţa primăriei potrivit căreia toţi evreii, indiferent de vârstă sau de starea sănătăţii, urmează a fi alungaţi din oraş în decurs de 24 de ore… „Aşa a pornit pe drumul Golgotei noastre, printre toţi evreii din Câmpulung, şi familia noastră cu cei doi bunici în vârstă de 84 de ani, bunica chiar oarbă – îşi aminteşte Miriam Korber-Bercovici, într-o «Postfaţă a autorului» la scrierea sa. Am lăsat casele practic deschise, deşi am avut ordin să depunem cheile la plecare în mâinile celor care începuseră să le golească chiar în prezenţa noastră. Erau foşti vecini şi chiar prieteni, pe care până atunci îi salutam cu «bună ziua, vecine». Împreună cu ei petreceam de Crăciun, sau ei veneau la noi de Purim. Deodată am devenit «alţii», duşmanii, străinii, jidanii care trebuiau îndepărtaţi, pentru care nimeni nu mai avea (cel puţin aparent) niciun fel de compasiune sau părere de rău“. (...)
Mai multe detalii în ziarul nostru, Viaţa medicală.
