Asistăm, în ultima vreme, la o veritabilă campanie, tot mai inchizitorială, legată de ceea ce aparent ar fi eşecuri şi vinovăţii medicale, campanie condusă de media care incită populaţia, parteneri devotaţi ai atmosferei fiind Poliţia şi Ministerul Sănătăţii. Aşa se face că, înaintea elucidării cazurilor de către forurile profesionale, se emit judecăţi de valoare, verdicte şi concluzii pripite în care prezumţia de nevinovăţie rămâne doar un ideal. Urmarea este că, indiferent dacă populaţia este mulţumită sau nu, autorităţile trec în „adormire“, cazurile se consideră elucidate şi cei lezaţi rămân, cum se spune, „cu ochii în soare“.

    Se creează astfel, în timp, un fel de barieră artificială: de o parte se află serviciile medicale cu slujitorii lor, iar de cealaltă – populaţia, care, volens-nolens, capătă „satisfacţie“.

   Bariera artificial creată, cu complicităţ i din sistem, riscă – dacă nu cumva a şi început – să devină păgubitoare, chiar periculoasă, am spune, deoarece din parteneri de dialog permanent, cum ar trebui să fie, cele două grupări devin adversari, în care unii atacă, iar ceilalţi trebuie să găsească mijloace de apărare. Cui prodest?

   Cel mai recent caz din acest cortegiu este cel al sugarului adus în stare comatoasă la unul din marile spitale clinice de urgenţă pediatrică din Capitală, sugar găsit asimptomatic şi fără indicaţii de internare în urmă cu trei zile. În legătură cu aceasta, îmi revin în minte două întâmplări trăite în activitatea mea.

   Prima dintre ele este cea a unui sugar adus la camera de gardă a spitalului orăşenesc unde lucram. Bolnavul, afebril, cu o bună stare de nutriţie, vioi, prezenta o erupţie rujeolică, dar fără semne de afectare pulmonară sau a altor funcţii ori organe. L-am retrimis la domiciliul din comuna unde locuia, cu medicaţ ie simptomatică şi cu recomandarea de a fi revăzut de medic şi zilnic de asistentă. După patru zile, copilul a decedat la domiciliu, nerevăzut de medicul de dispensar, absent nemotivat de la serviciu, şi nici de asistentă. Am aflat de deces când am fost chemat cu registrul de consultaţie la comandantul Miliţiei, pentru copii, după registrul de consultaţii, solicitându-mi-se şi o declaraţie. Am fost informat că familia făcuse reclamaţie, că s-a deschis un dosar şi că voi fi chemat la Serviciul medico-legal judeţean pentru a asista la necropsie. Acolo, în faţa medicului legist, om cu mare experienţă profesională, şi a coordonatorului de pediatrie al regiunii, am asistat, ca la Judecata de Apoi, la necropsie. În final, cei doi au conchis asupra nevinovăţiei mele, coordonatorul

şi-a asumat răspunderea pentru pregătirea mea profesională şi dosarul a fost închis.

   A doua întâmplare s-a petrecut un deceniu mai târziu, când, în urma concursului susţinut, revenisem în Bucureşti. Atunci, ca delegat al Ministerului Sănătăţii, am fost trimis cu un dosar al decesului prin peritonită apendiculară al unui copil şcolar. Dosarul fusese trimis spre analiză şi concluzii regretatului profesor Dan Setlacec, pe atunci şeful clinicii de Chirurgie a Spitalului Fundeni. M-a primit cu bunăvoinţa-i bine cunoscută, a luat dosarul şi mi-a spus să revin peste trei zile. Ceea ce am şi făcut. În ziua respectivă, distinsul Profesor mi-a restituit documentaţia care cuprindea şi referatul său. Mi-au rămas în minte pentru totdeauna cuvintele sale: „Domnule doctor, spuneţi celor ce v-au trimis şi familiei că oriunde în lume se poate muri, chiar de apendicită, fără ca, neapărat, medicul să fie vinovat“.

   Bineînţeles că pe atunci nu existau colegii ale medicilor, dar garanţia morală şi cuvântul marilor valori reprezenta un verdict ireversibil.