În
ultimii ani, profesioniştii din sănătate sunt adesea obiect al agresiunilor din
partea pacienţilor şi a însoţitorilor acestora, iar spitalele (mai ales cele de
urgenţă) devin mult prea des locuri în care au loc violenţe. Colegiul Medicilor
este îngrijorat de consecinţele acestei stări de fapt, care contribuie la
degradarea calităţii serviciilor medicale, la abandonul profesiei de către
personalul şi aşa insuficient, dar şi la creşterea costurilor serviciilor
medicale.
Pornind
de la aceste considerente, Fundaţia Colegiului Medicilor din Bucureşti şi-a
propus să efectueze o cercetare privind expunerea la agresiuni verbale şi
fizice a personalului medical. Aceasta, în condiţiile în care în România acest
aspect al activităţii medicale nu a fost cercetat, deşi reprezintă o experienţă
comună pentru mulţi medici, dacă ne raportăm doar la cele 60 de acte de
agresiune fizică relatate în presă în ultimii patru ani.
Instituţiile
medicale nu au baze de date, mecanisme de raportare şi proceduri scrise pentru
a controla acest tip de incidente. Studiul are în vedere un sondaj de opinie în
rândul medicilor, privind frecvenţa şi gravitatea, mecanismele, motivaţia
comitenţilor, consecinţele. Medicii din Bucureşti susţin o politică de
toleranţă zero împotriva agresiunii asupra personalului sanitar.
Majoritatea
medicilor care au fost victime ale violenţei la locul de muncă nu au depus un
raport oficial al evenimentului, pentru a semnala violenţa fizică sau abuzul
verbal. Absenţa politicilor de raportare (în special politici de toleranţă
zero) a fost asociată cu un nivel al cotelor de violenţă fizică şi abuz verbal
mult redus.
Creşterea
numărului de atacuri violente asupra personalului din domeniul sănătăţii
determină instalarea unui stres legat de iminenţa pericolului de atac cu
consecinţe pe termen lung. Mai mult, numărul ridicat coroborat cu o creştere a
severităţii incidentelor conduce la tulburări datorate stresului posttraumatic
în rândul acestor profesionişti. Studii din alte state (1, 2) arată că
agresiunea este o problemă şi mai gravă în serviciile medicale de urgenţă şi
trebuie instituţionalizate măsuri de precauţie adecvate.
Nici
prevenirea, nici reducerea agresiunii în unităţile medicale nu se bucură de
proceduri clare şi eficace. Abia în ultimii cinci ani tema agresiunii a început
să primească o oarecare atenţie şi doar cu privire la cazurile grave de
asalt/violenţă fizică. Agresiunea împotriva personalului din serviciile
medicale este adusă în atenţia opiniei publice doar atunci când au loc
incidente severe soldate cu rănire şi incapacitate de muncă sau se produc
pierderi materiale legate de dotările unităţilor medicale.
Nu
doar angajaţii, dar şi utilizatorii de servicii de sănătate şi vizitatori, sunt
supuşi la un risc potenţial din partea agresorilor. Incidente apar, în primul
rând, pentru că munca în acest domeniu presupune contactul cu o mare varietate
de oameni aflaţi uneori în situaţii dificile. Persoanele care au nevoie de
îngrijiri medicale şi rudele acestora sunt neliniştite şi îngrijorate, iar
unele pot fi predispuse spre violenţă.
Un
risc important îl reprezintă nu doar maltratarea unui angajat, ci şi abuzul
verbal. În România, sistemele de raportare standardizate pentru incidentele
cauzate de agresiuni sunt o excepţie. Există un nivel înalt de subraportare a
incidentelor de violenţă şi agresiune din sectorul sănătăţii, deoarece multe
persoane o acceptă ca parte din slujbă. Angajaţii din sănătate nu trebuie să
accepte incidentele de comportament violent sau agresiv ca o parte normală a
muncii. Ei au dreptul să se aştepte la un loc de muncă sigur şi securizat.
Angajatorii şi angajaţii trebuie să lucreze împreună pentru a elabora şi
implementa sisteme de prevenire sau reducere a comportamentului agresiv.
