„Nu am ţinut niciodată un jurnal“. Motivul: în cei douăzeci şi şapte de ani trăiţi sub dictaturi în România, orice gând încredinţat hârtiei „putea deveni obiect de incriminare şi osândă“. Unii au riscat totuşi; alţii au riscat, pătimind (cazul inginerului Gh. Ursu e notoriu: denunţat Securităţii de către o colegă de birou că scrie un jurnal intim, e arestat şi decedează în urma bătăilor primite). ÎPS Bartolomeu Anania (n.1921), arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului, mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, cu diferite funcţii, între 1966 şi 1976, la Arhiepiscopia Ortodoxă Română din SUA, o vreme student la Medicină şi exmatriculat de autorităţile comuniste, nu a riscat. Nici măcar mai târziu, în lumea liberă, deoarece „vechea nedeprindere de a-mi face însemnări zilnice a devenit deprinderea de a nu le face“. Totuşi, „Vine o vreme când viaţa ta se cere rostită şi altfel decât în graiul convenţiilor sociale, mai adevărat adică şi mai de-a dreptul, şi atunci, în lipsă de altceva, ţi-o iei de la capăt pe amintiri, de-a rostogolul, ca apa muntelui poticnită’n pietre,* şi o duci până unde poţi“. Astfel încât, cu gândul la iminenta întoarcere la vatră, „la chemarea patriarhului meu“ îşi scrie în grabă, „cu ochii pe calendar, fără meşteşug şi fără pretenţii“ memoriile, un text amplu, încheiat la 9 mai 1974 la Detroit – Michigan, pe care îl încredinţează cu maximă prudenţă, în seama „celei mai adevărate prietenii pe care am avut-o vreodată“ (dna Patricia Pâslaru, care asigură manuscrisul la o bancă), o prietenă ce se angajează totodată să respecte dorinţa autorului ca scrierea sa memorialistică să nu fie dată publicităţii decât după ce vor fi trecut cinci ani de la moartea sa, „în afară de cazul că împrejurările vor porunci altfel“. Iar împrejurările au fost – din fericire – „altele“; manuscrisul e recuperat în 2001, dimpreună cu scrisorile din „perioada americană“, e trecut pe suport electronic, „cu foarte rare intervenţii, în 2007–2008“, şi devine prima parte a memoriilor sale pe care le reia, la Cluj, în februarie 2004. „Multe din reperele trecutului mi-au pierit din amintire, dar îmi sunt de folos câteva agende cu însemnări sumare.“ Deşi departe de a fi completă, mărturia pe care şi-a scris-o „biciuit de timp“, se încheie în 2008 şi apare, în acelaşi an, la Ed. Polirom (Iaşi), sub titlul „Memorii“. Volumul va fi semnat cu numele său de mirean: Valeriu Anania. Lucrarea vastă (800 pagini, format 23/15,5 cm) asociază între aceleaşi coperte două părţi, fiecare cu intertitluri şi inserturi datate aşa cum se obişnuieşte într-un jurnal. A rezuma/discuta această impozantă scriere memorialistică, aparţinând unei personalităţi ecleziastice, culturale, scriitoriceşti de rangul întâi, într-un articol de ziar ce nu dispune, prin forţa lucrurilor, decât de un spaţiu limitat, mi se pare a fi de o cutezanţă impardonabilă. Apoi, argumentul cuprinderii la rubrica destinată scrierilor biografice ale unui autor care nu a ajuns, chiar dacă totul îl îndreptăţea – inteligenţa ieşită din comun, veleităţile, puterea de muncă – medic, ci doar a fost eminent student la Medicină, într-un săptămânal cu pagini culturale, numindu-se totuşi „Viaţa medicală“, ar putea crea nedumeriri, faţă de ceea ce iniţial am propus. De aceea, am ales o soluţie de compromis. Din întregul Operei – operă, fiindcă nu sunt multe scrierile aparţinând genului biografic de asemenea dimensiuni şi revelaţii documentare în limba română, apărute după 1990 (poate Jurnalul în mai multe volume al criticului şi istoricului literar Mircea Zaciu; poate Viaţa unui om singur, controversatele memorii semnate de Adrian Marino; ori masivul Jurnal al primei românce doctor în filosofie la Sorbona, Alice Voinescu; sau La apa Vavilonului, însemnările Monicăi Lovinescu), mă voi opri doar la acele capitole de interes, îndeosebi, pentru iatroistorie. Astfel, din partea întâi, am ales capitolele: Studenţie transilvană şi Generaţia academică Cluj ’46 . Din cea de a doua, voi reţine capitolul cuprinzând punctul de vedere al memorialistului cu privire la relaţiile sale cu Securitatea: Eu şi Securitatea, între 1965 şi 1976. Se va vedea de ce. (...)
Mai multe detalii în ziarul nostru, Viaţa medicală.
