Orice reîntâlnire cu Orchestra Română de Tineret (ORT) constituie
o atracție irezistibilă pentru melomani. Valoarea instrumentiștilor, sunetul omogen
și rotund al ansamblului, suplețea și implicarea în conturarea paletei coloristice,
plăcerea cu care cântă și strălucirea plină de viață rămânând definitorii pentru
evoluția orchestrei care, sub bagheta lui Cristian Mandeal, s-a format și a cucerit
încă de la primele concerte. Fondată și „construită“ de violoncelistul Marin Cazacu,
deopotrivă profesor și promotor al tinerilor talentați, orchestra a devenit, de
peste un an, parte a Centrului Național de Artă „Tinerimea română“, condus de același
împătimit profesionist Marin Cazacu. Un argument în plus pentru a susține constant
concerte diverse și de mare atractivitate într-o stagiune extrem de ofertantă.
Și de această dată, la Ateneu, ORT și Cristian Mandeal au invitat
la o seară „mai altfel“, cu un program mozaicat, pentru toate gusturile, alcătuit
în pregătirea concertul caritabil de la 1 februarie, prezentat la Bruxelles, într-o
celebră sală, în prezența unui public numeros și a membrilor Casei regale. Dar în
contextul „repetiției generale“ pentru turneu, spectatorii noștri au avut prilejul
să descopere tineri deja formați sau la început de drum, cu un potențial uneori
remarcabil, într-un repertoriu pretențios și ofertant. După uvertura la opera „Coțofana
hoață“ de Rossini, plină de vervă și farmec, spumoasă și explozivă, cu percuționiști
și suflători excepționali, a urmat „Meditația“ de Ceaikovski. Lucrarea a introdus
visarea și sensibilitatea nostalgică, violonistul Rafael Butaru conferind rafinament
și eleganță a frazei, etalând un sunet cald, de mare calitate, o tehnică sigură
și mai ales o finețe a „liniei mari“, într-o relație excelentă cu orchestra, care
a împlinit atmosfera romantică, specifică autorului.
Schimbând apoi registrul, paginile mozartiene au alăturat secvențe
celebre din opere, abordate (și) de soprana Paula Iancic de la Cluj, studentă în
anul III, rezolvând cu acuratețe și curaj aria Contesei din „Nunta lui Figaro“.
Soprana a devenim apoi „Susanna“ în duetul cu Figaro, interpretat de baritonul Șerban
Vasile, într-un real progres mai ales în ce privește apropierea de stilul mozartian,
schimbând și el apoi personajul pentru Contele în vestita arie pe care, trebuie
să recunosc, a cântat-o mult mai nuanțat decât în urmă cu câțiva ani. A învățat
să realizeze un legato corect, să obțină o frazare fluentă și să rostească recitativul
cu pregnanță și relief, și a „atacat“ și „Serenada“ din „Don Giovanni“, găsind
soluția pentru acea mezza-voce adecvată țesăturii. A fost vizibil mai în largul
său în duetul din aceeași operă, alături de soprana al cărei glas mai puțin conturat
pe mediu se deschide generos spre acut, având și amploare și o atentă conducere
a frazei, cu intenții interpretative demne de laudă. Iar orchestra a încântat din
nou în uvertura la „Nunta lui Figaro“ alertă, suplă, cu atacuri precise și jocuri
timbrale excelente.
O altă schimbare bruscă – din toate punctele de vedere – a făcut
ca subtilul Mozart să lase locul vârtejului din „Hora Staccato“ de Dinicu (orchestrație
Vladigerov). Redată cu o vitalitate debordantă, ritmurile percutante și melodiile
robuste s-au înlănțuit sclipitor în interpretarea orchestrei, care a reușit să treacă
imediat de la muzica clasică la cea autentic românească, de mare impact la public.
O „pată de culoare“, ca o cortină spre o revenire la creația de operă,
a fost „Fantezia Carmen“ de Waxman pe teme din „Carmen“ de Bizet. Solist a fost
violonistul Radu Dunca, la rândul său instrumentist cu aplomb și nerv, jucându-se
pe corzi cu dezinvoltură și inteligență expresivă, fără ca scriitura năucitoare
să-i ridice probleme. A fost susținut permanent de colegii săi din orchestră și
de bagheta fermă a maestrului care s-a lăsat cucerit de sonurile iberice și vibrația
trepidantă a unor melodii-șlagăr.
Au rămas apoi în acea atmosferă prin fragmentele din opera de Bizet,
din care soprana Paula Iancic a abordat aria Micaelei, convenabilă glasului ei care,
probabil, în timp, va căpăta un plus de strălucire și consistență. Șerban Vasile
a fost convingător în „Escamillo“, de asemenea mult mai în largul său în aria care
cere desfășurări vocale generoase, în forță, deși în grav nu „sună“, iar deruta
ritmică din ultima secțiune a fost inexplicabilă. Iar finalul serii a propus tocmai
secvența „toreadorului“ din „Preludiu“, așa încât ultimele acorduri ale concertului
au încununat, într-o efervescență generală, programul eclectic, dar deosebit de
atractiv pentru cei care s-au aflat în sală, aplaudând entuziasmați, regretând că
ORT nu a acordat și un bis – dar a doua zi instrumentiștii și dirijorul plecau spre
Bruxelles, unde îi aștepta întâlnirea cu un public nou, pe care, evident, se pregăteau
să-l cucerească, așa cum s-a petrecut anul trecut și la Berlin, și la Roma, și la
Milano.
