După o carte precum „Regele se-nclină şi
ucide“ a Hertei Müller, ţi-e greu să mai citeşti literatură, dacă vrei să-i găseşti
echivalentul. Etalon de poezie pragmatică, este o carte de orgoliu, încărcată
de sensuri adânc umane. Metaforele în cascadă, de o frumuseţe şi o inovaţie
tulburătoare, îţi taie respiraţia, iar alternanţa de tablouri în succesiune
rapidă sporeşte emoţia.
Obiectivul introspecţiei este un suflet
definitiv rănit, prea sensibil pentru a se reface, prea dârz pentru a putea
ierta, prea liber pentru a-şi găsi cărarea. Alungată de regimul comunist din
România şi ajunsă în Germania, autoarea nu-şi potriveşte respiraţia lăuntrică
de bănăţean de etnie şvabă cu cea de german naţionalist. Deşi se consideră o
mică insulă rătăcită pe alte insule, suferinţa ei singulară poartă cu ea o
suferinţa colectivă de care nu se poate desprinde, suferinţa unei naţiuni în
derivă – naţiunea română, din care provine şi pe care o ironizează şi o
deplânge în egală măsură.
Herta Müller trăieşte prin cuvânt, cu care
se identifică, dar într-o lume în care cuvântul ucide cu fiecare silabă. El,
cuvântul, este regele pe o tablă de şah, deci cu doi regi în antiteză. În
partida vieţii, ea îşi ucide prin cuvânt inspirat fantasmele negre după ce
umbrele produse prin cuvânt otrăvit i-au cariat fiinţa lăuntrică.
Regele-cuvânt, cuvântul care ucide sufleteşte
– un om, o ţară – şi care trebuie ucis. E o temă actuală pentru care Herta
Müller a primit în 2008 Premiul Nobel pentru literatură şi de care jucătorii de
pe tabla de şah a sufletelor noastre ar trebui să ia seama, într-o ţară care
nu-şi găseşte cărarea după prea multe şah-maturi. Preferăm cu toţii, la fel ca
autoarea acestei cărţi, ţara în care regele-cuvânt adună, alină şi clădeşte!