În
stagiunea actuală a Filarmonicii bucureştene, primele concerte din luna
februarie au propus două opusuri romantice, deosebite însă ca factură, abordate
sub conducerea dirijorului japonez Koichi Inoue, binecunoscut la noi în ţară,
chiar angajat o vreme la Opera Naţională din Bucureşti sau la Opera din Iaşi.
Pentru început am ascultat Concertul de Brahms, în care violonista Cristina
Anghelescu a evoluat cu aplombul său dintotdeauna. Totuşi, aşteptam un sunet
mai „îmbrăcat“, mai consistent, poate mai sigur, dar şi o încercare de
interpretare mai diferenţiată în plan expresiv. Adevărul este însă că şi
orchestra, chiar dacă a cântat bine, omogen şi dens, a parcurs scriitura
muzicală destul de monocrom, răspunzând, pur şi simplu, cerinţelor dirijorale.
Oaspetele s-a rezumat, de fapt, la tactarea imperturbabilă a măsurii, cu
mişcări uniforme, cumva mecanice. Deşi mulţi dintre melomani au fost dezamăgiţi
de nivelul la care s-a prezentat o lucrare extrem de îndrăgită, publicul a
aplaudat, astfel că solista a oferit, ca bis, un opus bachian.
După
pauză, „atacând“ Missa nr. 5 de Schubert, dirijorul a părut
mai în largul său în partitura vocal-simfonică, apelând şi la o gestică mai
amplă şi oricum mai implicată. A coordonat cu rigoare orchestra şi corul
(pregătit de Iosif-Ion Prunner), dar şi relaţia cu soliştii vocali. Nu am
înţeles de ce, dar aceştia nu au fost nominalizaţi nici în anunţul oficial
pentru mass-media, nici pe site-ul Filarmonicii, „mister“ constatat, din
păcate, şi în alte situaţii similare. Dar în programul de sală erau, totuşi,
amintiţi. Astfel, în cvartetul vocal s-a regăsit soprana japoneză Akiko
Hayakawa, a cărei voce dezagreabilă în scurtele intervenţii solistice s-a
integrat însă corect în ansambluri. Alături de ea au fost mezzosoprana Sidonia
Nica (de la Opera Naţională) – cu sonorităţi grave, pregnante –, tenorul Ionuţ
Popescu (din corul Filarmonicii, student la UNMB) – remarcându-se prin
calitatea timbrului şi prin frazarea atentă –, precum şi bas-baritonul
Iustinian Zetea, care şi-a condus cu îngrijire linia melodică. A rezultat o
parcurgere echilibrată a partiturii, dar cu o „sărăcie“ surprinzătoare a paletei
de nuanţe.
Corul
a avut momente ample, în care a încercat să sublinieze sensurile cuprinse în
textul religios. Orchestra a cântat curat, dar a lipsit trăirea specifică unei
creaţii scrise pentru a fi interpretată într-o catedrală, deci pentru a transmite
starea de rugă, de reculegere sau de apoteoză. A fost doar o muzică superbă,
care, în general, a sunat bine, spectatorii numeroşi bucurându-se să asculte
ceva frumos, făcând probabil abstracţie de faptul că, totuşi, era o Missă.
Întâmplarea
a făcut ca în 23 ianuarie să fi fost anunţat, în programul Orchestrei Naţionale
Radio, acelaşi Concert de Brahms,
dar cu o solistă din Polonia. Publicul a avut însă surpriza înlocuirii
aşteptatei lucrări cu miniaturi abordate de violonistă cu acompaniamentul
orchestrei care, condusă de Cristian Oroşanu, a completat programul cu o
Rapsodie enesciană, adăugată de nevoie Dansurilor
simfonice de Rahmaninov. Desigur, mare parte din cei prezenţi în sală s-au
întrebat de ce, în urma problemelor apărute probabil la repetiţii, nu a fost
înlocuită solista, poate chiar cu aceeaşi Cristina Anghelescu (angajată a
formaţiilor Radio), pentru a păstra structura programului notat pe afiş, în loc
să se „peticească“ astfel doar de dragul de a nu o trimte acasă pe tânăra
invitată. Au mai apărut asemenea situaţii, este adevărat mai rar în stagiunea
curentă Radio, dar s-au înlocuit şi dirijori şi solişti deveniţi indisponibili
în ultima clipă. De ce nu s-a recurs la o astfel de soluţie rămâne un mister.
Unul mult comentat chiar şi la Ateneu de melomanii împătimiţi, parte având
abonamente transmise de la o generaţie la alta.
Prin
compensaţie, vineri seara au aplaudat entuziast, la sala Radio, evoluţia
excelentului violoncelist Răzvan Suma, în compania aceleiaşi Orchestre
Naţionale, în pagini de Fauré, Ceaikovski sau Dvořák.
