Deși
„a critica“ poate a dobândit o conotație negativă în spațiul nostru
sociocultural, gândirea critică este un deziderat, aceste abilități fiind esențiale
pentru orice profesionist din domeniul sănătății. Natura muncii implică activități
complexe, iar clinicienii iau decizii pe baza colectării, integrării și
analizării unor dovezi, date și parametri care se schimbă constant (1). Știința
și tehnologia avansează într-un ritm alert, oferind posibilități de îmbunătățire
a livrării actului medical, prin noi metode și tehnici. Informația curge
într-un volum copleșitor și deseori dovezile sunt contradictorii. Deși suntem
probabil de acord că simpla acumulare de informații nu mai este suficientă
pentru a excela în acest peisaj dinamic, o reconfigurare a modului în care
gândim despre gândire întârzie să se producă.
Gândirea
critică este o „metacompetență“ care transcende alte abilități, competențe sau
chiar cunoștințe necesare în practica medicală (2). Este definită de procese
active de conceptualizare, aplicare, analizare, sintetizare și/sau evaluare a
informației (3) care conduc la acțiuni logice și adecvate contextului.
Profesioniștii echipați cu astfel de abilități dețin o așa-zisă autonomie
intelectuală și reușesc să cântărească și să navigheze alternativele,
maximizând impactul pozitiv al deciziilor pe care le iau. Ba mai mult, având o
abordare deschisă spre alte perspective, pot identifica soluții creative la
probleme, în afara tiparelor existente. Dar de unde începem?
Pentru
ca abilitățile de gândire critică să fie internalizate, ele trebuie dezvoltate și
exersate în fiecare stadiu al procesului de învățare. Astfel, multe universități
au renunțat la abordarea clasică bazată pe o curriculă stufoasă și încărcată de
informații, în favoarea unei abordări orientate spre dezvoltarea competențelor
transversale și metacompetențelor. În acest fel, studentul este încurajat să
identifice singur ceea ce nu cunoaște și mai puțin să demonstreze ceea ce știe.
El devine responsabil de propriul proces de învățare și dezvoltă abilități
pentru a identifica informația necesară rezolvării unei probleme. Reușește să
clarifice întrebările la care trebuie să răspundă, să colecteze și să
interpreteze informații pentru a ajunge la o concluzie justificată, însă doar
după o evaluare atentă a alternativelor existente. În plus, explorează și ține
cont de asumpțiile, distorsiunile și prejudecățile din gândire, cât și de
perspectivele concurente.
Crearea
unui mediu favorabil dobândirii gândirii critice este esențială. Persoana care
învață are nevoie de contexte în care să se simtă confortabil să pună întrebări
și să raționeze cu voce tare. Atâta timp cât sistemul taxează orice abatere de
la „răspunsul corect“ și nu este interesat de procesul prin care cel care învață
a ajuns la un răspuns (oricare ar fi el), abilitățile de gândire critică nu se
vor forma. Spre exemplu, simpla integrare a unor seturi de întrebări care
stimulează gândirea ar putea sprijini formarea de astfel de competențe. Iar
această abordare ar putea fi implementată în orice relație didactică sau de
mentorat, fie că vorbim de studenți sau tineri profesioniști. Concret, în locul
oferirii unui răspuns direct sau a unei soluții la o problemă, ar putea fi
încurajată explorarea proprie a situației. Aceasta poate fi susținută prin
întrebări care solicită clarificarea modului de gândire (De ce crezi/spui
asta?), care încurajează contestarea asumpțiilor inițiale (Consideri că această
asumpție este validă mereu/și în acest caz? Te poți gândi la situații în care această
asumpție nu ar fi validă?), care stimulează evaluarea dovezilor ce stau la baza
argumentelor (Există vreun motiv să ne îndoim de aceste dovezi? Care sunt
limitele acestor dovezi?), cele care susțin explorarea potențialelor
alternative (Există vreun contraargument/ar putea fi văzută problema și dintr-o
altă perspectivă? Ce ar mai putea explica această situație?), cât și evaluarea
consecințelor (Care este efectul faptului că gândim asta/astfel? Ce s-ar
întâmpla dacă am gândi diferit?). Acestea ne angajează într-un proces care
stimulează gândirea și soluționarea independentă a problemelor. Deoarece
răspunsul corect de astăzi s-ar putea să nu mai fie de actualitate mâine, iar
procesul de găsire a unui răspuns ar putea fi în sine mai valoros.
Profesioniștii
care se îmbarcă într-o carieră medicală își asumă faptul că vor învăța întreaga
viață. Și află destul de rapid că formarea inițială este doar un prim pas în
acest proces. Dar reușește această formare să îi echipeze cu abilitățile
necesare pentru a naviga și evalua critic informația? Deseori ne concentrăm pe
metodele de livrare a cunoștințelor în educație. Încercăm să le animăm cu
strategii interactive și chiar să scuturăm stilul didactic unidirecțional, în
care tânărul în formare este un receptor pasiv de informație. Folosim exemple
clare, cotidiene, pentru a livra informațiile factuale esențiale practicării
meseriei. Însă mi-ar plăcea ca acest entuziasm să transcendă reformarea
proceselor de livrare și să facă următorul pas, spre formarea abilităților de
gândire critică. Doar așa ne asigurăm că cei încredințați cu practicarea
medicinii bazate pe dovezi pot efectiv să cearnă dovezile din „zgomotul“ de
informații. Doar așa putem crea un mediu care menține elastică și curioasă
gândirea profesioniștilor, iar noile provocări sunt primite cu entuziasm. Însă
acest efort nu poate fi realizat fără o reformare a modului în care percepem
procesul de învățare și de o reorientare către consolidarea competențelor
relevante.
