Fiecare
nouă întâlnire cu Orchestra română de tineret constituie, în sine, o reală
bucurie pentru orice meloman. E de la sine înţeles că nivelul valoric al serii
respective va aduce o nouă clipă de frumos şi acea stare de încântare spirituală
pe care ne-o dorim de câte ori pătrundem în sala de concert. Şi parcă de
fiecare dată constatăm că ansamblul a câştigat în omogenitate, supleţe şi strălucire,
acumulând un repertoriu tot mai pretenţios şi mai divers. Cu astfel de aşteptări
au venit, desigur, toţi spectatorii care au umplut sala Ateneului cu prilejul
programului „de martie“ propunând opusuri din marea literatură germană,
clasic-romantică, sub bagheta aceluiaşi Cristian Mandeal.
Maestrul
se simte bine la pupitrul acestei orchestre, lucrând cu pasiune şi
investindu-se în realizarea paginilor muzicale pe care, cu asemenea instrumentişti,
le poate şlefui astfel încât să le pună în lumină ca pe o bijuterie cu multe
carate.
În
deschidere, uvertura la opera Flautul
fermecat a sunat bine, pe coordonatele stilului mozartian subliniat cu
eleganţă. Apoi orchestra a acompaniat, în Concertul nr. 1 de Beethoven, o tânără
pianistă din Bulgaria, Plamena Mangova, care a captivat, încă de la primele măsuri,
nu doar prin tuşeul cald, tehnica impecabilă, delicateţea şi anvergura
demersului solistic, ci, mai ales, printr-o linişte interioară şi firescul
uluitor cu care a cântat. A trecut de la rafinamentul desenului în piano la
scurte izbucniri pregnante, nicio clipă exagerate, „povestind“ cu o simplitate
rar întâlnită o multitudine de trăiri, într-o manieră apropiată lirismului
clasic „bine temperat“, dar cu o forţă de transmitere proprie doar talentelor
adevărate. Echilibrul şi temperamentul s-au regăsit din plin şi în cadenţele
interesante. Solista a colaborat perfect cu orchestra care, la rândul său, a
însoţit-o discret şi sigur, într-o relaţionare fluentă ce trăda o comuniune
ideatică aparte. Iar aplauzele entuziaste ale celor fascinaţi de arta
interpretativă a pianistei au fost răsplătite prin miniaturi de Chopin şi
Ginastera, revelând în special latura ei sensibilă, meditativă, dar şi tumultul
în desfăşurările de factură iberică. În acea seară am descoperit o mare pianistă!
După
pauză, orchestra a abordat Simfonia nr. 1 de Brahms, într-o versiune
interpretativă pe care, cu siguranţă, nu o voi uita niciodată, de o densitate şi
o profunzime ce-ţi tăiau respiraţia, masivă, sobră sau graţioasă în momentele
pastoral-dansante, ca într-un „cărbune“ cu linii fine sau tuşe apăsate,
conturând imagini de o expresivitate fascinantă. Într-o construcţie clară,
perfect logică, sublinierea temelor, a intervenţiilor solistice sau a ţesăturii
complexe, în care se evidenţiau fără ostentaţie instrumentele de suflat, pe
canavaua corzilor de o transparenţă sau vigoare demnă de cele mai vestite
orchestre, cu superbe pizzicato-uri şi explozii ce amplificau monumentalitatea
partiturii, totul „curgea“ cu supleţe şi precizie. Am simţit cu toţii dăruirea şi
plăcerea instrumentiştilor de a trăi ei înşişi superba muzică. Gestica
dirijorală – sugestivă, pasionată – a scos la iveală ardenţa cu care, la rândul
său, Cristian Mandeal simţea vibraţia lucrării brahmsiene, a cărei încărcătură
emoţională a cuprins întreaga sală. O interpretare „de disc“, incredibil de
frumos tălmăcită de membrii Orchestrei Române de Tineret. Păcat doar că
aplauzele „unora“ între părţile concertului sau ale simfoniei au rupt atmosfera
ce plutea asupra noastră.
Răspunzând
aplauzelor şi ovaţiilor publicului entuziast, dorind să ofere bisuri
contrastând cu profund marcanta creaţie romantică, dirijorul şi ansamblul au
ales dansuri de Rogalski şi de (acelaşi) Brahms. Au generat astfel o schimbare
„de 
registru“ şi o amplificare a reacţiei spectatorilor, în prelungirea unei
seri de mare muzică – o avanpremieră a concertului pe care, a doua zi, l-au
prezentat, ca oaspeţi de onoare, în cadrul tradiţionalului Festival internaţional
de la Ruse, ajuns la cea de a 55-a ediţie. Cu certitudine, şi melomanii bulgari
au fost cuceriţi de calitatea programului susţinut de o orchestră pe cât de tânără,
pe atât de performantă, condusă de un maestru care i-a învăţat pe instrumentişti
ce înseamnă să „cânţi“ în cel mai adevărat sens al cuvântului. 
