Pe vremea când eram în anii de studenţie, în
primii doi ani, primeam sfaturi şi, dacă ştiam pe cineva în suferinţă, eram
degrabă ajutat să găsesc o soluţie. Ulterior, începând cu anul al treilea, am
reuşit să mă descurc (aproape de fiecare dată) singur. Am înţeles rapid semnificaţia
halatului alb într-o instituţie sanitară şi începeam orice discuţie astfel: „Mă
numesc Popa Mircea şi sunt student la medicină“. Apoi spuneam care este
problema. Interlocutorul se uita la mine şi încerca să mă ajute „doar aşa“,
pentru că eram student la medicină. Eram înainte de 1989, dar simţeam o
solidaritate, simţeam că nu sunt tratat „orişicum“ şi, chiar dacă s-o fi
întâmplat vreodată să fie altfel, am uitat acele situaţii. Cert este că mă
descurcam şi nu stăteam prea mult pe gânduri pentru a sfătui pe cineva unde să
meargă pentru a fi ajutat medical. Spun aceste povestioare şi studenţilor cu
care lucrez, încercând să le transmit şi lor solidaritatea, colegialitatea,
dorinţa de a ajuta necondiţionat.
„Membrii
comunităţii universitare şi membrii familiilor acestora beneficiază de
asistenţă medicală şi farmaceutică calificată şi de înaltă performanţă,
acordată gratuit şi colegial de specialiştii Universităţii.“ (Art. 23 din Carta
UMF „Carol Davila“ Bucureşti)
Nu sunt de acord cu discriminările, de orice
natură ar fi acestea. Totuşi, solidaritatea medicală ar trebui să îşi revină,
să redevină o prezenţă reală, activă în viaţa de zi cu zi. Articolul 23
reprezintă o realitate, un text viu, face parte din Carta universitară şi ar
trebui, bineînţeles, să fie respectat în totalitate.
Trăim într-o societate în continuă schimbare
(nu neapărat în bine), cu avantaje şi dezavantaje în comparaţie cu situaţia pe
care am trăit-o înainte de 1989, cu posibilităţi pe care poate nici nu le-am
visat (sau le consideram science fiction
în anii respectivi), cu o (prea) accentuată dorinţă de „a face bani“, uitând,
poate, că medicina nu este o meserie, ci mai mult o misiune, o vocaţie. În
ciuda tuturor agresiunilor din jur (de tot felul), nu ar trebui să cedăm. Dimpotrivă,
ar trebui să luptăm (dacă este nevoie chiar şi cu noi înşine) pentru a nu uita
cine suntem, care este facultatea în care am învăţat, care este modul în care
ar trebui să ne dezvoltăm (nu doar tehnic, ştiinţific, didactic, ci şi colegial).
Nu sunt absurd şi nu pot să cred că în orice
instituţie sanitară, pentru orice coleg şi pentru orice membru de familie al
acestuia, ar putea fi posibil să se realizeze gratuit examene imagistice de
înaltă performanţă sau analize de laborator sofisticate. Însă utilizarea
ciocănelului pentru examinarea neurologică, a stetoscopului, a oftalmoscopului,
a trusei de examinare ORL, a microscopului (la utilizarea microscopului şi la
problemele neutilizării acestuia am să revin) nu costă mult. Greşim considerând
desuete aceste lucruri simple şi prin aceasta putem face rău sau nu facem
suficient de mult bine celui care ne cere ajutorul. Şi examenul clinic, în
totalitatea lui, nu costă (în afara unei investiţii iniţiale) altceva decât
timp, cunoştinţe, experienţă şi, mai ales, bunăvoinţă. Să nu uităm niciodată că
aceste „simţuri“ sunt de fapt un dar
pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, îl dezvoltăm, iar pentru ceea ce ni se
dăruieşte avem, la rândul nostru, datoria de a oferi înapoi.
Să nu uităm Articolul 23, chiar şi dacă, vreodată,
el va dispărea din documentele esenţiale ale Universităţii. Acest articol
include nu doar partea ştiinţifică, medicina de vârf, ci şi partea umană,
bunătatea, dedicarea, spiritul de sacrificiu, colegialitatea, calităţi fără de
care nu cred că putem să concepem că există medicina adevărată.
