Voi încerca să o fac eu în rândurile care urmează. Prin prisma profesiei mele, de medic psihiatru, mi-am format o părere despre rapiditatea cu care se decide transferul celor aflaţi în suferinţă în aceste cămine. Rudele vârstnicilor simt adesea că prima alegere este un azil de bătrâni. Planurile care ar trebui să aibă prioritate întârzie ori sunt absente în mintea acestora. Mulţi vârstnici nici nu sunt întrebaţi ce își doresc în ultima lor etapă de viaţă. Mulţi aparţinători vin disperaţi și mă întreabă dacă știu vreun azil cu locuri disponibile. Și eu îi întreb: v-aţi gândit și la varianta de a fi îngrijit(ă) acasă de cineva priceput la asta? S-ar simţi mai bine în sânul familiei; asta, dacă „sânul” își mai dorește...

        Mi se pare frapant faptul că mulţi aleg varianta cea mai rapidă și cea mai confortabilă pentru ei, dar cea mai dureroasă pentru „îmbătrânitul” familiei. Poate că cel mai rafinat și apreciat lucru este ca această problemă să fie abordată încă din perioada de funcţionalitate trupească și cerebrală. Atunci, „îmbătrânitul” familiei să decidă singur dacă dorește să-și petreacă bătrâneţea în familie sau într-un azil. Este cel mai firesc și decent lucru.

        Mă trec gânduri pesimiste despre această bătrâneţe pe care noi o vedem departe și care, de fapt, nu e atât de îndepărtată. Un circuit normal și optimist se risipește: dai naștere unor copii și speri ca aceștia să te îngrijească la bătrâneţe. Un lucru pe care trebuie să îl ţii sub observaţie este dacă „urmașii” au sentimente pentru tine sau dacă doar te vor plecat de acasă, cu testamentul semnat.

Ne-am golit de sentimente

        Ne-am lăsat duși de valul acestui secol dat pe repede înainte, în care sarcinile de viaţă și de serviciu ne acaparează prea mult timp. Suntem din ce în ce mai informaţi, dar ne-am golit de sentimente și de empatie. Sentimentele pentru cei dragi se dizolvă ca o picătură de lapte într-o ceașcă de cafea și, uite așa, nu mai găsim timp pentru cei care ne-au dat viaţă. Mi s-a întâmplat și mie – mi-am irosit trei luni din viaţă într-un oraș extrem de aglomerat, în care nici nu aveai timp să îţi suni familia. Ajunsesem să îmi notez trăirile zilnice în traficul intens în care pierdeam câteva ore pe zi. Eram consternat de cât timp de calitate se poate pierde pentru un serviciu într-un oraș îmbâcsit de noxe, cu intersecţii ca niște furnicare.

        Mă bucur că am realizat în timp util că ar fi mai bine să îmi continui viaţa într-un loc mai protejat sufletește și nu numai. Dacă nu conștientizăm acest aspect, riscăm să ne cufundăm într-o muncă deprimantă. Și spun asta pentru că este bine să ţinem cont de reacţiile emoţionale  În ultimii ani, cercetătorii au evidenţiat cogniţia ca fiind încorporată în corp, așa că este bine să gândim și cu corpul, nu numai cu creierul.

        Mulţi semeni cu prea multe sarcini se lasă copleșiţi de probleme și, dintr-odată, problema cea mai importată pentru ei devine o ecuaţie pe care ar dori să le-o rezolve statul sau vreun azil privat. Prinși în tumultul vieţii agitate, nici nu realizează că această sarcină, de a-și îngriji părinţii, le revine tot lor, și nu statului. Pentru că nu statul ţi-a vegheat somnul și a îndurat sute de nopţi nedormite, și nici nu te-a făcut om mare. Dar pe atunci nu erai așa de ocupat ca acum...

Confortul psihic prelungește viaţa

        Abordez și idei mai optimiste. Există și locuri decente, cu condiţii umane, apropiate de cele din mediul în care „îmbătrânitul” familiei a trăit până atunci. Un azil în stilul unei pensiuni sau al unui hotel, cu o curte interioară, în care beneficiarii să se poată plimba și să se simtă bine, cu o sală de relaxare, ca o sufragerie spaţioasă, în care să se binedispună;  acestea sunt condiţii de minimă dotare psihică pentru o viaţă decentă petrecută acolo.

        Închiși în camere mici, fără spaţii pentru activităţi colective, aceștia se sting mai repede. Socializarea și imitarea unor condiţii asemănătoare celor de acasă le creează speranţă de viaţă. Altfel, le putem compara lejer cu penitenciarele.

         Mai mult decât atât, personalul din aceste azile ar trebui ales, în primul rând, în funcţie de calităţile umane – să-i îngrijească pe vârstnici ca pe propriii părinţi.

Este foarte important să îţi cunoști rolul pe acest pământ și să decizi la timp ce dorești pentru tine sau ce poţi să oferi celor care ţi-au dat viaţă. Iar dacă vrei să ai o viaţă liniștită, cinstește-ţi părinţii cât încă sunt pe acest pământ.

        Proprietarul unui azil este obligat, din punctul de vedere al umanităţii și decenţei, să își organizeze azilul precum locul în care și-ar dori să trăiască la bătrâneţe  Îmbinarea businessului cu respectul pentru vârstnici ar trebui să convieţuiască în mintea tuturor celor care își doresc să deţină un azil.