Newsflash
Cultură

Doza de ficțiune: „Legănat” de Isabela Brănescu

de Redacția Viața Medicală - apr. 8 2022
Doza de ficțiune: „Legănat” de Isabela Brănescu

Isabela Brănescu ne-a trimis o proză inspirată din realitate, inedită, care va deschide noul său volum de proze pe care îl are în pregătire. „Este o problemă cu care se întâlnesc multe mame, însă cutumele societății impun tăcerea. Cine s-ar face de râs în fața străinilor și mai ales a prietenilor, recunoscând o astfel de realitate?”, ne-a scris Isabela Brănescu via e-mail.

doza de fictiune proza Leganat de Isabela Branescu

Legănat

Se întâmplase să descopăr, imediat după ce o născusem, că tâmpla stângă îi era adâncită, nu mult, doar cât să tresar gândind că ar putea rămâne așa. Cealaltă parte a frunţii completa forma capului și rotunjimea firească. Mă îngrozea gândul că aș putea avea un copil diform, diformitate pe care nu o va vedea nimeni pentru că voi avea grijă să o ascund, dar care o va însoţi întreaga ei viaţă. Astea erau gândurile mele imediat după naștere. Mă bucuram deodată că avusesem arsuri în perioada de sarcină, starea aceea de greaţă și foame, de speranţă și sfârșeală care mă acapara, pentru că fetiţa avea părul destul de lung cât să îi acopere tâmplele. Era o vară toridă și căciuliţele nu erau varianta ideală. După două săptămâni făcusem deja un plan. Îi voi lăsa părul să crească și, cum era cârlionţat, îl vedeam prins în codiţe cu funde colorate, orice ar fi fost nevoie ca să nu se vadă scobitura pe care o cercetam de câteva ori pe zi, doar mi se va confirma părerea că adâncitura se atenuase. 

Dumnezeu ne ia, dar ne și dă, poate era un test pentru mine, poate pentru ea, așa că o întorceam când pe o parte, când pe cealaltă și pieptănam cârlionţii spre dreapta capului, îi pusesem o bentiţă satinată, roșie, cu fundă mare pe partea stângă, pe care tatăl ei i-o așeza la jumătatea frunţii, spre disperarea mea. Dimineaţa următoare o luam de la capăt, ridicam cu grijă părul moale și pentru că devenise un joc la care răspundea cu veselie, o pieptănam și o legănam, ea gângurea și eu continuam, surprinsă de neașteptata bucurie care ne cuprindea pe amândouă. Atunci o priveam. Concavitatea osului era tot acolo. Dacă mă îndepărtam, ea mă chema cu un ţipăt ascuţit, știam ce vrea și ea a aflat repede că eu înţeleg, eram măgulită de acest mod simplu de comunicare și mă întorceam lângă ea. Am renunţat să-i cânt pentru că lacrimile i-au apărut brusc, de la prima încercare. Am continuat legănatul, strângând la piept corpul mic și cald, mirosind a lapte și bucurie. Îi vorbeam mereu, nici eu nu știu despre ce, convinsă că înţelege, la fel cum înţelesese când atingeam rotunjimea burţii și o întrebam: ce faci, mami? Răspundea scurt și ascuţit, cu piciorul în burtă, făcându-mă să regret că am trezit-o din somn. Acum o ţineam cu amândouă mâinile, o îndepărtam, apoi o apropiam, nasurile ni se lipeau și ea se strâmba la mine, eu la ea, până începeam să râdem amândouă. Două luni mai târziu, ridicând părul ei nisipiu, concavitatea tâmplei se atenuase.

Copiii descoperă lumea în primele luni de viaţă, stând pe burtă și ridicând capul greu, întorcându-l spre dreapta și spre stânga. Spatele le e arcuit, fundul și pulpele încordate, tălpile învârt aerul și degetele desenează forme amestecate. Două curbe pe dreapta și trei pe stânga, număram cutele pulpelor ei, la patru săptămâni după naștere. Poate eram eu absurdă, așa cum li se întâmplă deseori mamelor absorbite de noua experienţă pe care o trăiesc. Eram conștientă că nu există perfecţiune, număram și inima mi se strângea. Văzusem atâţia copii cu o sprânceană mai ridicată, cu nasul strâmb sau un umăr căzut. Arcuirea ciudată a tălpilor ei era greu de sesizat, dar eu eram mama. Doctorița de familie mă asigurase, se rezolvă pe măsură ce crește, ce atâta tam-tam, copii cresc și oasele li se lungesc, de aia trebuie lăsați să meargă cu picioarele goale, să spargă bulgării sub tălpi, să se afunde în nisip, să sară coarda, să alerge. Nu e bine să te pui rău cu medicul pediatru, atâta lucru învățasem și eu din discuțiile cu prietenele care aveau copii mai mari, totuși evidența îmi spunea că am dreptate: două bucle pe un picior, pornind numărătoarea de la rotunjimea rozalie a fundului, coborând spre încheietura genunchiului, trei pe celălalt. Am așteptat ca timpul să rezolve problema care exista doar în mintea mea, cum îmi repeta doctorița. Mai contribuie și soarele, oasele se întăresc în timp, a răspuns ea agasată când am întrebat-o cât durează până văd o schimbare. Înainte nu se duceau săptămânal la control și copiii erau bine mersi. Eu sunt doctor de o viață, iar tu mamă de câteva săptămâni.

Avea dreptate. Eram sigură că unele probleme se rezolvă de la sine. Cele două cute vor deveni trei, nu știam care va fi mecanismul, dar credeam că, dacă e cineva care știe, nu poate fi decât un specialist. Doctorița pediatră a ieșit la pensie luna următoare și mi-a dat numărul de telefon al unui coleg care venea voluntar în spital de două ori pe săptămână pentru a se ocupa de oasele copiilor ca de propriile oase. Ora douăzeci îl prindea deseori descifrând fișele de internare ale celor care aveau degete lipsă, ligamente insuficient dezvoltate, cocoașe în stadii variate și coaste care acopereau ficatul ca o îmbrățișare incestuoasă. A fost suficient primul control și analizele de specialitate au rezolvat misterul. Dublă displazie de șold.

Ghipsul, un manșon pe piciorul stâng, altul pe dreptul, deasupra genunchilor rotofei ai copilei de patru luni și jumătate, era prins cu o tijă fixată cu fașă, care îi depărta picioarele într-un șpagat la care o supusesem de bună voie, chiar cu voie bună aș putea spune, sperând că osul lung al piciorului va crește în cupa bazinului. Soluția era să stea cu picioarele depărtate până când va împlini un an și va avea voie să calce pământul cu propriile tălpi. Cât despre alergat nici nu putea fi vorba. În două săptămâni am capitulat. Era imposibil să o legăn, să o hrănesc, să dorm și să doarmă, apropierea care bucură și hrănește mamele și pruncii nu mai era așa cum o știam, ea plângea și eu o asiguram, vei fi bine, trece, ai să vezi... Am plâns împreună, avea picioarele fixate în poziția aceea imposibilă care mă împiedica să o iau în brațe și depărtarea mă scotea din sărite, ne-am jucat de-a stelele și de-a soarele, de-a piticii care călăresc luna, am scos pentru și împreună cu ea tot felul de sunete, am devenit grădina zoologică cu îngrijitori cu tot. Când adormea fericită și obosită de joacă în brațele mele, vegheam somnul ei furând în zori câteva clipe de odihnă pentru a o lua de la capăt dimineața.

După două luni care au părut nesfârșite, am descoperit alternativa. Există pernuțe de plastic dur care lasă loc pentru pampers. Tălpile se îmbracă în încălțări care obligă osul să crească după forma care îl acoperă. Avantajul este că pot fi date jos oricând. Baia devine o plăcere, masăm pulpele copilului, facem gimnastică de recuperare, totul e o joacă. Atenție când o legănați. Faceți gimnastică de recuperare de două ori pe săptămână. Acestea au fost recomandările unui alt specialist. Nici un cuvânt în plus, nicio avertizare, doar speranță. Părea simplu și chiar era. O așezam cu picioarele în jurul corpului meu și o legănam, sus, jos, sus, jos, când oboseam schimbam mișcarea de la stânga la dreapta și invers. Nu era același legănat pe care îl cunoștea, capul pe braț și trupul de-a lungul brațelor mele. O mamă trebuie să știe de ce plânge copilul ei, pentru Dumnezeu, fă-o să tacă, îmi spuneam și continuam legănatul în aceeași poziție incomodă, singura permisă de cele două straturi de pampers și perna de plastic care se aflau între noi. Ea se prindea cu mâinile de hainele mele și se lipea și mai mult de pieptul meu. Reîncepea mișcarea sus, jos și eu continuam. Mama trebuie să știe de ce plânge copilul, trebuie să simtă ce simtă el, să trăiască experiențele lui. La un moment dat a plâns altfel, se întâmpla ceva, asta era limpede, mamele știu, simt, înțeleg, voia ceva și eu o legănam până adormea. A învățat că mișcarea aceea îi aduce plăcere, mă prindea cu mâinile de bluză, sus, lângă umeri, o ridicam și o coboram, sus, jos, sus, jos. Ochii ei au avut la un moment dat o împietrire. Descoperise plăcerea fizică, era absurd, însă adevărat. Deodată am înțeles. Perna de plastic, scutecul, picioarele depărtate, atenție când o legănați... Am întrerupt brusc mișcarea și nu am mai legănat-o niciodată de atunci. Am așteptat să uite și să uit. Ceea ce s-a și întâmplat. Acum aleargă încălțată cu pantofii mei cu toc, merge la călărie, înoată ca un delfin.

Nu aș fi discutat cu ea despre acea perioadă niciodată dacă, în ziua în care împlinea zece ani nu ar fi vrut să pună un film pentru invitații ei. A întrebat: Tom și Jerry?, colegele de școală au făcut blehhh, Casablanca? Fetele au spus da, mamele au spus da. Ea a mai făcut o încercare, a arătat caseta pe care era notat cu marker roșu numele ei și era trecut un an. Avem filme de când eram un bebeluș, cât aveam... nici doi ani! Fantastic, pe asta nu am văzut-o niciodată, mamă! Cuvintele ei au devenit un cor. Pune-l, să te vedem mică, pune-l, să te vedem în scutece, să te vedem în fundul gol. Râdeau fetele, mamele chicoteau, ea era cu gura la urechi. Eu am ieșit din cameră și deodată s-a făcut întuneric. M-am reîntors cu o lumânare pe care o aveam pregătită pentru astfel de momente. Invitații au plecat imediat, am lăsat să treacă o jumătate de oră până când am împins la loc butonul care aducea lumina, timp în care m-am prefăcut că încerc să aflu dacă vecinii au curent. Aveau, însă eu găseam explicații pentru orice întrebare. Cum nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită, câteva zile mai târziu am aruncat ouăle din clocitoarea pe care o aveam în garaj. Puii de găină muriseră pentru că îi privasem de căldură.

Într-o seară, când m-am întors acasă, ea era în fața televizorului și urmărea un film. M-am revăzut în urmă cu aproape zece ani în brațe cu ea, o copilă cu părul auriu, cârlionțat. Încercam să îi opresc plânsul, ea mă prinsese cu degetele de bluză, invitații credeau să se comportă ciudat și am întors-o cu fața spre ei. Nașul filma, ce are?, draga de ea, uite ce transpirată e, ce are? I-am schimbat poziția, întorcând-o spre mine, dar nu am apropiat-o de corp. Ea știa ce vrea și profita cumva de prezența musafirilor, am avut mereu senzația că încă de atunci specula astfel de momente pentru că putea înțelege, depindea de mine, imobilizată fiind în perna de plastic, însă avea propria voință. Am continuat să o legăn ușor, de la dreapta la stânga până m-au durut brațele, până când nașa ei a luat o pastilă pentru dureri de cap, bărbații au luat guri mari de coniac, ea a plâns până a adormit și eu am înghițit lecția pe care mi-au predat-o musafirii înainte de a pleca: O mamă trebuie să știe ce vrea copilul ei, nu e loc de egoism în experiența asta. Nu suntem toți făcuți să fim părinți...

Am așteptat reacția fetei. Acum era șatenă, părul îl purta liber și îi ascundea jumătate din față. O lăsasem să își facă o șuviță colorată de ziua ei, doar una, pentru că în vacanță e permis ce e interzis la școală. Descopeream că avea tot părul verde, dureros de verde, însă nu mai conta. Pusese caseta aceea, și, țintuită de imaginile care se derulau - mâinile mici ale unei copile care prindeau bluza și se mișca încordată, lacrimile i se rostogoleau pe obrajii înroșiți, mama o îndepărta, întorcând-o cu fața către camera de filmat - rămăsese cu ochii împietriți, cu expresia aceea pe care o descoperisem pe fața ei de-a lungul anilor, privea dincolo de obiectele pe care le țintuia, de parcă era plecată în alt loc și trupul îi rămăsese pe loc. De câte ori se întâmpla, preț de câteva respirații abia perceptibile, știam că avusese o revelație. Era vârsta la care, nu de puține ori, mă lovisem de imobilitatea ei care ascundea o nouă descoperire. Era tot mai abilă în a se eschiva și odată cu trecerea anilor nu o mai întrebam ce se întâmplă pentru că, dacă nu voia, nu spunea nimic. Venise timpul să discutăm. Mă întrebam cum ar trebui să-i spun. Adevărul e ca untul pe pâine. Dacă muști din felia unsă și se văd urmele dinților în stratul alb, înseamnă că e prea gros. 

Am lansat „Doza de ficţiune” 

Doza de ficțiune: „Uită-te la mine” de Andrei Gogu 

Lansăm „Doza de ficțiune” - Cum puteți publica proză scurtă în Viața Medicală  

 

Pentru a participa la selecţie, puteţi trimite microficţiuni la adresa florentina@revistadepovestiri.ro. 

Autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea în Viața Medicală și pe site-ul www.viata-medicala.ro

revista de povestiri partener la Doza de Fictiune Viata medicala

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe