Pauză 

Durerile începuseră noaptea. Doar câteva crampe scurte, tăioase și aspre. Un cuțit tocit crestând țesutul și oprindu-se brusc. Câteva secunde. Apoi nimic. Era perioada aceea a nopții când somnul te scapă puțin din îmbrățișarea fierbinte și-ți permite să te întorci pe partea cealaltă sau să găsești un loc mai răcoros pe pernă. Durerea a venit exact atunci, când realitatea poate intra cu putere în minte, când pleoapele zgândără puțin și-ți poți simți buzele uscate. Asta o făcu să se trezească de-a binelea și să-și trimită pupilele și gândurile la luptă cu zorii. Lumina frântă de la fereastră care se zbate să iasă din ghearele nopții și să anunțe sfârșitul acesteia. 

Doza de ficțiune: „Linia unu” de Ioana Serota 

Doza de ficțiune: „Printre picături” de Ana-Maria Androne 

El doarme tăcut lângă ea, netulburat. Se uită la el și-i dă la o parte un zuluf de pe fruntea transpirată. I-a zis de atâtea ori să nu-și mai tragă plapuma până-n gât, dar lui așa îi plăcea. La căldurică, orice-ar fi. Zâmbește ușor și se ridică din pat. Se duce la baie, aprinde lumina și se așază pe vasul de toaletă. Își dădu pantalonii de pijama jos și apoi chiloții, inima bătându-i mai tare în timp ce trăgea de elastic. Oare? Privi interiorul și oftă. Nimic. Își privi picioarele goale pe gresia verde. Sperase la prea multe când simțise durerile. Nu avea cum să vină așa repede, chiar dacă începuseră durerile caracteristice. Dar era prima oară în patru luni când le simțise. Pe cât le ura înainte, pe atât le dorea acum. Aproape că tânjea după ele.

Își dorea mai mult ca orice să simtă junghiul acela prea bine-cunoscut, menghina în care uterul era strâns în fiecare lună, în timp ce ovarele treceau în sfârșit la treabă și începeau un nou ciclu menstrual. Patru luni de când nu le mai simțea. Mai fuseseră situații în care întârziase două săptămâni, trei, chiar și o lună. Nu patru. Eliminase de la început posibilitatea unei sarcini deoarece își cunoștea foarte bine sindromul. Ginecoloaga îi confirmase că nu se înrăutățiseră, iar endocrinoloaga îi spusese că pur și simplu treceau printr-o pasă proastă. Așa e cu ovarele polichistice. Se mai supără și ele câteodată. Mai mult decât sunt deja. Sau decât ești tu. Îi dăduse niște pastile pentru zece zile. Era la a opta. Mai aveau puțin și se terminau, iar ea a spus că abia după ce se termină, avea să apară menstruația. Dar ea sperase. Poate avea să vină mai devreme. Poate ovarele ei aveau să sfideze acest tratament, să se trezească și să spună: „Suntem normale! Dați drumul la robinet!” Poate că tratamentul chimic, progesteronul băgat cu forța, avea să le sperie, să le provoace ca mai apoi ele să riposteze.

De ce erau atât de indiferente? De ce o lăsau de izbeliște? Și creierul ce să facă? Să strige după ajutor. Să trimită alte dureri prin tot corpul: la sâni, mușchi și spate. O luptă inutilă. Oboseală, stres, apatie. Cât le ura! Două prune alungite, pline de foliculi, incapabile de a-și îndeplini rolul. Stăteau ca niște trântori, beneficiind de nutrienții pe care se chinuia să-i ingereze ca să le mențină sănătoase. Revigorate de sportul pe care îl făcea. De banda aia blestemată pe care alerga în fiecare zi ca să poate măcar să fie împăcată că făcuse mișcare, ca mai apoi să tragă de febra musculară zile de-a rândul. Făcea totul pentru ele și nimic. Nu făceau decât să o tachineze și să-i dea speranțe, ciupind de pereții uterului și după râzând malefic ca două vrăjitoare aflate în fața ceaunului cu fiertură. Cât le ura!

Se uită în jos și-și trecu mâna orizontal pe piele, în zona pelviană. Voia să scobească cu unghia, să dea la o parte pliurile musculare și să ajungă înăuntru. Să le smulgă din culcușul lor pe care ea îl făcuse atât de confortabil și să le scoată din corp. Să le taie si să culeagă toți foliculii ajunși la maturitate care nu voiau să iasă. Să ia surplusul și să rămână doar cu ce e bun. Apoi să le coasă și să le bage la loc. Dacă ele nu erau în stare să se curețe singure, atunci ea trebuia s-o facă. Singură.

O altă crampă ușoară o făcu să tresară și-și luă mâna speriată. Se gândi că poate fusese puțin cam rea. Făceau și ele ce puteau până la urmă. Ca noi toți.  Ridică privirea spre fereastra din baie. Lumina zorilor era mai pronunțată. Peste câteva ore trebuia să se trezească să meargă la serviciu. Și el. Mai bine să mai încerce să mai doarmă. Se ridică de pe toaletă, se spălă pe mâini, trase apa din reflex, deși nu era nimic de evacuat și se întoarse în dormitor.

Se așeză în pat și trase plapuma peste ea. El se întoarse și-i puse adormit o mână peste ea. Palma îi atinse abdomenul și o mângâie ușor. O trase mai aproape de el și oftă în somn. Ea zâmbi. Îi strânse ușor mâna și-l lăsă să o conducă din nou în brațele calde ale somnului. Mai erau două zile până se terminau pastilele. Crampele erau deja un semn. Avea să vină și el după. 

Doza de ficțiune: „Introspecţie într-o lume superficială” de Cristina Ionașcu 

Doza de ficțiune: „Politeța, bat-o sănătatea s-o bată!...” de Cezar Pârlog 

Pentru a participa la selecţie, puteţi trimite microficţiuni la adresa florentina@revistadepovestiri.ro. 

Autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea în Viața Medicală și pe site-ul www.viata-medicala.ro.