„Înainte de se scrie despre el, Nook e deja vedetă. De patru ani iese zilnic la joacă în Parcul Tineretului și nu e singurul cățel răsfățat, dar sigur este cel mai vestit. 

Mi-a fost întotdeauna tare drag de relația care am văzut că se formează între câini și stăpânii lor. Indiferent cum e «stăpânit», câinele arată o adaptare nemaipomenită la viața stăpânului și la traiul pe care acesta i-l oferă. Așa că pe Nook l-am planificat. 

Nu mai avusesem niciodată un cățel și am hotărât că o să fie de talie mică. Mai rămânea problema imaginii cu cățelul de poșetă, imagine de care trebuia neapărat să mă separ. Și așa am ajuns să caut un Jack Russel Terrier. Și tot așa am luat cunoștință cu lumea crudă, bestială a «vânzătorilor» de câini. 

Am contactat Asociația Chinologică Metropolitană București, mi-au recomandat o canisă autorizată, responsabilă, și am rezervat o femelă. Citisem că sunt mai ușor de gestionat, având în vedere că nu e o rasă recomandată celor fără experiență. Mămica lui Nook a avut doar doi puiuți, ambii masculi. Nu aveam nicio obligație, dar, după ce i-am văzut și pe ei, și pe părinții lor, Nook a fost adoptat pe loc. 

L-am adus acasă când a împlinit trei luni. Și, unde eram perfect pregătiți să avem un cățel educat, cu limite clare, am ajuns topiți după o mutriță blănoasă care și-a adjudecat primul loc în familie, cea mai bună pernă și prioritatea în orice situație. 

Acum, la patru ani, face în continuare ce vrea, când vrea. A învățat lucrurile esențiale, dar mai mult nu am insistat în dresaj. Îmi place să-i văd personalitatea, îmi place «dialogul» privirilor când încearcă să treacă peste interdicții, parcă vrea să mă convingă că e mai bine cum vrea el. Sunt sigur că, dacă ar vorbi, nu ar apela la sentimentalisme, ar avea replici de felul: «Fii atent, știu io cum vine asta, uite așa se face, pe aici!». 

Nu mai sare când intru pe ușă, dar nici nu știe că tocmai am ieșit din gardă, așa că îmi aduce jucăriile pe rând până mă convinge să tragem o joacă înainte de somn. Știe când e vremea și-mi indică nu doar drumul spre dormitor, dar mai ales perna. Mi-o indică așezându-și capul pe ea. 

Pe canapea am doar o singură poziție în care pot să mă uit la câte o jumătate de film, cea în care se poate întinde pe mine. 

Și nu, nu am făcut niciun concediu fără el. Nu am cum. În parc, fură toate jucăriile altor câini, în general ale celor mai mari ca el, mi le aduce și nu se mai vede cine mustăcește de plăcere. Le returnăm cu un schimb de priviri în care se subînțelege și un «high five!». Așa a ajuns vedetă, cum spuneam la început.” - Dr. Eduard Mateescu.

Click mai jos pentru a vedea imaginile din galeria foto! 

Galerie imagini (9)