L-am provocat la un scurt dialog despre două dintre pasiunile sale, chitara și pilotajul aviatic.

Cum își poate permite un doctor, în condiţiile de competitivitate și stres cunoscute, să dezvolte un hobby?

Mă consider privilegiat în sensul ăsta, pentru că pot să dau curs pasiunii din adolescenţă – aceea de a face cercetare medicală. După mulţi ani de eforturi, am reușit să deschid propriul cabinet medical și să colaborez cu două spitale private, unde efectuăm studii clinice. Modul acesta de organizare mă degrevează de unele activităţi administrative. Totodată, pot să echilibrez mai bine activităţile profesionale și pe cele personale. În acest fel beneficiez atât eu, cât și pacienţii, balansând mai bine încărcarea emoţională pe care o dă profesia de medic. În cazul pilotajului trebuie să îmi planific în avans orele de zbor; la fel, e nevoie de planificare și atunci când ne adunăm între prieteni să cântăm împreună. Alteori însă mă simt copleșit emoţional de solicitări din partea pacienţilor și, dându-mi seama că mă apropii de punctul de fierbere, las totul și ascult muzică, citesc ceva interesant, iau chitara și încerc să-mi armonizez emoţiile prin muzică. Mai evadez din rutină jucând golf sau printr-o călătorie scurtă.

Cum v-aţi apropiat de muzică?

În copilărie, am avut această primă întâlnire spontană și hipnotizantă cu muzica. Am petrecut mult timp la bunici în Izvoarele, Mehedinţi, și îmi amintesc fascinaţia pe care am avut-o faţă de muzica lăutarilor. Acum pot spune că erau o trupă și o muzică relativ simple. Însă fascinaţia a venit probabil de la sentimentul de importanţă a lăutarilor. Păreau că își iau rolul foarte în serios, conștienţi de faptul că muzica lor încununează cele mai importante momente ale trecerii omului prin lume – botezul, nunta și înmormântarea. Invariabil, pe primele măsuri din „Ia-ţi mireasă ziua bună” în plină atmosferă de veselie, mama miresei și uneori mireasa începeau să plângă în hohote. Câteva ore mai târziu, aceiași lăutari le făceau să chiuie de bucurie, jucând hora. Astfel, cele mai importante lucruri pe care le poate înţelege un copil – bucuria și tristeţea – erau asociate cu (și credeam eu provocate de) muzica acestor personaje. Mi-l amintesc și acum pe conducătorul lor, care, din când în când, rostea versuri pe care numai el le înţelegea, dar care mă captivau și puteam atunci să jur că deţine cele mai importante secrete ale vieţii pe pământ.

Chitarist de la 14 ani

Ce v-a determinat să vă apucaţi de chitară?

M-am apucat de chitară la 14 ani, după ce am ascultat o trupă la Năvodari (al cărui nume mi-l amintesc și acum – „Castelanii”) care cânta „Europe” al lui Santana. Am fost vrăjit de sunetul chitarei electrice. S-a întâmplat ca, în același timp, colegi de liceu și prieteni buni să facă trupă și m-am alăturat și eu după ce mi-am cumpărat o chitară electrică. Entuziasmul îmi depășea cu mult abilităţile instrumentale, iar la spectacole aveam ca principală contribuţie jocul de scenă. Făceam repetiţii de câteva ori pe săptămână și am cântat împreună în câteva spectacole. Am dat și primul autograf, eram tare încântat...

Ce s-a întâmplat ulterior?

Pe vremea aceea (vorbim despre secolul trecut, 1986) intrarea la facultate era un stres major și meditaţiile pentru facultate au înlocuit repetiţiile. Apoi fiecare am ajuns la facultăţi în orașe diferite și am pierdut legătura. După trei decenii ne-am adunat din nou în formula din liceu, iar satisfacţia a fost mult mai mare, pentru că am cântat și primele piese proprii. Personal, am simţit că retrăiesc ceva din bucuriile copilăriei. În facultate am mai cântat în altă trupă („Nautilus”, inclusiv la un Bal al Bobocilor) la iniţiativa unui coleg de serie, Bogdan Savu. Acesta a avut persistenţa să facă o trupă în care muzicianul principal era tot un chitarist-medic, Mircea Dan, foarte talentat și serios. Din păcate, în urmă cu câţiva ani, Mircea Dan a fost victima unui accident aviatic.

Creaţie născută din stres emoţional

Care este cea mai mare satisfacţie pe care aţi trăit-o ca instrumentist?

Pentru mine, cel mai important lucru în muzică nu este dificultatea tehnică a piesei, ci expresivitatea, capacitatea de a trezi emoţii și de a crea stări. Cea mai mare satisfacţie nu a fost nici învăţarea primei piese, nici reproducerea unora mai complicate, ci faptul că am reușit să înregistrez câteva piese proprii. Prima piesă înregistrată a necesitat multă perseverenţă și s-a materializat când mama a fost diagnosticată cu cancer. Un stres emoţional enorm, din care am reușit să ies și cu ajutorul muzicii. Am avut bucuria să retrăiesc stările din piesele respective și la ani buni după ce le-am înregistrat, iar ulterior le-am urcat pe un site (n.red. – www.biodegradable1.bandcamp.com). Și acum mă simt atras de zona muzicală, însă încerc să o abordez altfel, studiez mai mult teoria. De exemplu, am încercat să îmi dau seama de ce Sonata pentru pian în Do major de Mozart (n. red. – Sonata nr 16 în Do major K 545) poate scădea activitatea convulsivă la unii pacienţi și pe drumul acesta am avut surprize plăcute.

Este un instrument muzical mai greu de strunit decât corpul omenesc?

Este mult mai precis. Unii spun că muzica este în mare parte matematică, și faptul că se supune mult logicii face ca un instrument să fie mult mai simplu de strunit. Păstrând proporţiile, corpul uman este un instrument mult mai complex, un sistem material cu variabile mult mai numeroase și, în același timp, cu multe lucruri de deslușit. Deși trăim într-o epocă în care suntem asaltaţi informaţional, am descifrat genomul uman.Totuși, sunt foarte multe patologii pe care nu le putem vindeca, sunt convins însă că timpul trece în favoarea noastră în privinţa aceasta.

În aer trebuie să-ţi păstrezi cumpătul

Care este cea mai puternică amintire pe care o aveţi din întâlnirea cu cerul?

Primul mare „gol de aer”, care s-a întâmplat în timp ce eram la manșă ca student, exact înainte de a ateriza pe Băneasa. A venit din senin, avionul s-a „scufundat” subit și violent. Căștile mi-au zburat în tavan, rămânând, astfel, fără comunicare cu turnul în faza critică a aterizării. Bineînţeles că am avut norocul să am instructorul în dreapta, care a preluat manșa până când mi-am reașezat căștile și am putut ateriza fără probleme. Am înţeles atunci că în aer, în faţa neprevăzutului, dacă nu-ţi păstrezi cumpătul, ești expus la tot felul de neplăceri.

Cum v-au ajutat hobby-urile în carieră?

Hobby-urile nu sunt doar o pierdere de timp sau doar un moft; un hobby poate fi, de altfel, o activitate folositoare în sine (gândiţi-vă la Spinoza, care șlefuia lentile). Îmi aduc aminte de o carte citită în studenţie – „Getting into a Residency”, unde se recomanda clar absolvenţilor de medicină să aibă ceva care să îi poată relaxa, să îi poată elibera de stres. Hobby-ul presupune pasiune și, deși este mai puţin înălţător decât dragostea – în special cea conjugală –, este disponibil 24/7. Nu divorţează de tine când se simte neglijat și nu vine cu obligaţia pensiei alimentare. Consider că pasiunea înnobilează existenţa și suntem privilegiaţi atunci când putem simţi dragostea în forma ei cea mai înaltă – cea divină. Suntem norocoși și atunci când trăim dragostea conjugală, și atunci când practicăm cu pasiune profesia. Însă hobby-urile adaugă sare și piper activităţilor zilnice, iar în cazul practicării medicinei, în anumite zile devin chiar necesare.