După cinci ani petrecuţi ca medic inspector în cadrul Direcţiei Sanitare Judeţene Brașov, prof. dr. Dănuţ-Laurenţiu Nedelcu lucrează, în prezent, ca medic primar de Medicină internă în cadrul Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Brașov.

Este membru în Comisia de Medicină internă a Ministerului Sănătăţii, membru în conducerea Societăţii Române de Medicină Internă și vicepreședinte al Societăţii Române de Medicină Biopsihosocială.

Cum fac faţă pacienţii brașoveni valului patru al pandemiei?

Toţi suntem obosiţi, pacienţii brașoveni sunt la fel ca toţi pacienţii din România: triști și în căutarea speranţelor. Cititorii sunt poate plictisiţi să citească zilnic despre doctori neînţeleși, politici eșuate, pacienţi nevaccinaţi, perspective incerte…

Care este atitudinea brașovenilor faţă de vaccinarea anti-COVID?

Brașoveanul, la mijloc de ţară, a luat câte ceva de la toţi trăitorii români. Este „pacientul român”, puţin peste 30% vaccinat. Restul e rezultatul educaţiei dobândite într-o școală aflată într-o permanentă „reformă”, a unui televizor ce aruncă informaţii dubioase, a unei colectivităţi ce nu e în stare să influenţeze pozitiv.

Medicul clinician, cu o încărcătură de muncă peste fiziologic, cu stresul cotidian la nivel maxim, nu reușește să își impună argumentele. Cred că aici trebuie să intervină mult mai energic profesioniștii din sănătate publică, epidemiologie, management sanitar.

Sunt în universităţi cadre didactice fără activitate clinică, ce ar trebui antrenate în aceste activităţi. Se spune cu emfază că toţi ne sacrificăm pentru bolnavi. Să o facem împreună!

Greutăţi în pandemie

Cât de greu este de menţinut legătura cu aparţinătorii?

Dacă eram nepoliticos, trebuia să zic „altă întrebare”. Nu de teama întrebării, ci de inconsistenţa răspunsului. Pentru cei cu aparţinători în suferinţă, telefonul sună încontinuu; nu poţi impune un program. Greu pentru aparţinători la vremea COVID. Sunt înţelegători, dar relaţia medic-aparţinători trebuie modificată.

Apar situaţii ce întunecă viaţa: moartea comunicată la telefon, lipsa informaţiei despre evoluţia bolnavului, transferul pacientului de la o secţie la alta și de negăsit. Și o tristeţe în plus, mulţi bolnavi nu mai au pe nimeni.

Este Brașovul pregătit, ca infrastructură și dotări medicale, să facă faţă provocărilor de secol 21?

Nu. Și nu doar Brașovul. Acesta este răspunsul unui om neatins politic. Nu pot nega că sunt unele realizări, dar sunt prea mici pentru o ţară atât de bolnavă.

Care sunt problemele cu care vă confruntaţi în activitatea dvs.?

Nu aspectele medicale sunt cele care pun probleme. Ești însă frustrat dacă dezorganizarea persistă, dacă reţeaua de calculatoare suferă la fel de mult ca pacienţii.

Lucrezi cu un sistem birocratic care te face să aștepţi luni întregi până se ocupă un post vacant, iar dacă se desfășoară concursul, observatorii de la autorităţi te privesc cu suspiciune și asprime de la înălţimea scaunelor roase de șederea lor prelungită.

Am însă norocul de a lucra cu o echipă grozavă de colegi: instruiţi, decenţi. Ce îmi mai revine mie? Să dau un sfat, să separ esenţialul de banalitate în patologia specifică, să menţin un colectiv unit și să vin primul la spital. Problemele extra-medicale devin astfel mai suportabile.

Bucurii și regrete

Cum arată o zi din viaţa dvs.?

Am avut o mulţime de zile pline și frumoase din studenţie și până mai ieri. Însă am ratat, și în meserie, și în viaţă, unele momente hotărâtoare. Azi e greu să îţi plănuiești „mâinele”. Sunt câteva repere fixe și o mulţime de variabile. E trezirea la 05:30 și somnul la 23:00.

Între două drumuri și două cafele, multă muncă: spital, facultate, puţin grădinărit, puţină lectură, puţin sport. Ar fi loc de toate dacă spitalul și facultatea ar oferi un suport mai solid, ar cultiva mai mult solidaritatea, ar pedepsi puturoșenia și incompetenţa, ar arăta obrazul cui merită și ar angaja, pe lângă management, câte un „cap limpede”, mă rog... consilier neretribuit.

Care e timpul sportului și al lecturii?

Douăzeci de minute de gimnastică la ora 06:00, încă trei ore pe săptămână de tenis de masă. Dacă mai prind o alergare de un kilometru de două, trei ori pe săptămână, e și mai bine.

Sunt un adversar al ascensorului și un prieten al drumeţiilor. La aplicaţia instalată pe telefon îmi propun o distanţă de cinci kilometri pe zi.

Semiologie și simţul măsurii

Ce îi învăţaţi pe studenţii mediciniști? Cât de greu este să predai în condiţii pandemice?

Semiologia medicală. Un amestec vechi, dar modernizat de învăţătură, de observaţie și de logică. Nu este greu să predai în condiţii pandemice, este greu să fii student. E și mai greu să nu poţi face stagii clinice, să nu simţi „aerul spitalului”, să nu stai alături de asistent sau profesor. Încerc să îi învăţ și despre simţul măsurii și decenţă. De cele mai multe ori reușesc.

Actuala situaţie epidemiologică a afectat viaţa universitară?

Puternic și imprevizibil. În plus, autonomia universitară aplicată mai zelos face să nu semene un medicinist dintr-un centru cu altul. Azi, unii mediciniști intră în clinici, alţii învaţă Semiologia într-o săliţă întunecată, privind atent la filmuleţe, umblând prin linkuri, alături de un asistent obosit de gărzi, de sarcini în plus și neînţeles de colegii ce stau departe de pacienţi.

Pandemia a tăiat „viaţa universitară” cu tot ce însemna ea și în afara orelor de curs. A afectat și relaţiile intercolegiale. Cercetarea, atât cât se putea face, a suferit. Singurul lucru bun: a atacat „cooperativele de autori”, care și-au redus activitatea.

Recunoștinţa, o floare rară

Ce modele v-au influenţat evoluţia profesională?

Azi, recunoștinţa e o floare rară, uităm prea repede de cei ce ne-au învăţat sau ajutat. La facultate am descoperit un profesor ce făcea cursurile altfel. Iubitor de artă și literatură. De la dânsul am aflat că medicina trăiește între miracol și dezamăgire. Ulterior a devenit conducătorul meu de doctorat.

Azi nonagenar, prof. dr. Dumitru Dumitrașcu este un model luminos. Prof. I.B. Iamandescu m-a cucerit prin erudiţia sa. Un iubitor al muzicii, un psihosomatician de elită, care mi-a deschis calea înţelegerii corecte a sănătăţii și a bolii, prof. I.I. Bruckner mi-a arătat că Semiologia va exista multă vreme, că medicii trebuie să fie educaţi, profesioniști și mai ales modești.

Ce planuri aveţi pentru etapa următoare?

Vârstele vin la noi când au sorocul lor și a dori să le modifici ritmul de instalare e imposibil. Îmi doresc să nu mai am griji, să nu mă supăr pe ce nu am, să rog pomii să ţină frunzele colorate ca în octombrie toată viaţa, să închid ochii și să zbor peste oceane…

Citiți și: Dr. Vasi Rădulescu: „Sunt în burnout, dar mă bucur că pot ajuta oamenii”