Bolile cronice netransmisibile (NCD)
reprezintă o problemă majoră de sănătate publică, peste 86% din decese și 77%
din povara bolii în regiunea europeană a OMS fiind cauzate de aceste afecțiuni
(OMS, 2012). Este nevoie de dezvoltarea și implementarea unor strategii
cost-eficiente, care să urmărească atât creșterea eficienței tratamentului, cât
și a calității vieții. Accesul la servicii și tratamente medicale este necesar,
dar insuficient în sine pentru tratarea cu succes a bolilor cronice (OMS,
2003). În mod evident, rezultatele terapeutice depind în mare măsură și de
punerea în practică a tratamentului, iar efortul societății de a asigura
accesul la servicii medicale și tratamente noi trebuie întărit de sprijinul
acordat pacienților de a urma recomandările medicale. Aderența la tratament
reprezintă adeziunea bolnavului la mijloacele terapeutice necesare
îmbunătățirii stării de sănătate, incluzând tratamentul medical, regimul
alimentar, modificarea stilului de viață, precum și acceptarea supravegherii
medicale și a controlului periodic. Fără un sistem care abordează factorii
determinanți ai aderenței, progresele tehnologiei biomedicale nu vor reuși
să-și realizeze potențialul de a reduce povara bolilor cronice.
Non-aderența
la tratament reprezintă unul dintre factorii majori recunoscuți care contribuie
la eșecul terapeutic, parțial sau total (McLean, 2007), fiind prezentă la
30–50% din pacienți și reprezentând o barieră majoră pentru realizarea beneficiilor
terapiilor bazate pe dovezi. Non-aderența la tratament este legată de
rezultatele suboptimale ale tratamentului, inclusiv recidiva bolii, scăderea
calității vieții și utilizarea neprogramată și inutilă a resurselor de
îngrijire a sănătății, cum ar fi creșterea numărului de consultații în cadrul
sistemului de urgență și a spitalizărilor. OMS a caracterizat încă din 2003
non-aderența la tratament ca fiind o „problemă mondială de o izbitoare
magnitudine”; costul non-aderenței poate fi calculat atât în ceea ce privește
generarea de costuri suplimentare pentru sistemele de asistență medicală din
cauza utilizării incorecte sau a neutilizării medicamentelor care conduc la
tratament suplimentar sau chiar spitalizare, cât și prin simpla pierdere a
resurselor prin nefolosirea medicamentelor prescrise. Se estimează că, în
Uniunea Europeană, din cauza non-aderenței la tratament, se produc 194.500 de
decese pe an, iar costurile cauzate de non-aderența la tratament sunt estimate
la 125 de miliarde de euro anual.
Să nu uităm că aderența la tratament nu
este un scop în sine, ci o cale de creștere a eficienței tratamentului și a
calității vieții pacienților. Este un proces complex ce presupune existența
unor comportamente influențate de o serie de factori specifici (situația
personală, costurile medicamentelor, numărul de medicamente, tipul de
intervenție și natura stării medicale, precum și o serie de alte probleme
psihologice și factori sociali). Pacientul care urmează în mod corect
tratamentul este o persoană care deține informații exacte și corecte, este
motivată să urmeze tratamentul și este dotată cu abilități practice de a-și
urma tratamentul în diverse situații (Dima & Schweitez, 2015). Au fost
sugerate numeroase metode de îmbunătățire a aderenței. Programele de educație
specifică reprezintă o strategie dovedită de creștere a aderenței la tratament,
lipsa timpului fiind principala provocare menționată de medici în implementarea
acestor programe (dar, în același timp, lipsa educației specifice acordate
pacienților contribuie la aderența scăzută la tratament, cu toate consecințele
sale nefaste). Soluții complementare trebuie identificate. De exemplu,
utilizarea de broșuri informaționale suplimentare, site-uri web educaționale
specifice sau videoclipuri relevante. Esențială este dezvoltarea unei relații
de colaborare între medic și pacient. Pacienții cronici ar trebui considerați
parteneri activi cu personalul medical în îngrijirea lor, iar o bună comunicare
între pacient și personalul medical este o necesitate pentru o practică clinică
eficientă.
Prea des, în practica medicală, „complianța
scăzută” a pacientului (văzut ca „unic responsabil” de sabotarea tratamentului)
este încă menționată drept cauză a unui eșec terapeutic. Dacă în ceea ce
privește tratamentul medical „medicina bazată pe dovezi” a devenit norma,
implicarea pacienților în menținerea și îmbunătățirea propriei stări de
sănătate, în gestiunea propriei boli și în procesul de luare a deciziilor cu
privire la propria sănătate și boală este la început de drum. În creșterea
aderenței la tratament, până vom ajunge la abordarea multidisciplinară bazată
pe dovezi, la personalul medical instruit și la implicarea comunității și a
asociațiilor de pacienți, educația pacienților rămâne o chestiune de bunăvoință
individuală din partea personalului medical.
