Recent,
participând la o întâlnire a experților în ventilație non-invazivă din Europa
Centrală și de Est, la Ljubljana (Slovenia), am vizitat un spital de
pneumologie, aflat la 20 de kilometri de Capitală. Din curte, clădirea
spitalului, care anterior fusese sanatoriu, semăna cu clădirile vechi ale
sanatoriilor românești de tuberculoză. Orice asemănare însă se oprea aici. În
interior, situația era cu totul alta: serviciu de informații de noapte, totul
era și mirosea a nou, medicii erau relaxați, pacienții, mulți în vârstă, erau
cazați în rezerve de câte două paturi cu toate facilitățile și cu o aparatură
la dispoziție care ar fi făcut cinste oricărui spital din Vest.
La
camera de gardă tocmai venise un om al străzii. A fost primit în condiții
civilizate, doi paramedici și un asistent l-au preluat imediat ce fusese dat
jos din ambulanță. Serviciul de somnologie era, de asemenea, dotat de ultimă
oră și extrem de civilizat. Toți pacienții figurau în registre electronice, iar
o rezervă era alocată unei singure paciente în vârstă care făcuse gripă și era
la izolare, fiind asistată pe ventilator.
Mi-am
amintit, privind aceste facilități și respectul față de medicii și asistentele
medicale care munceau acolo, că în anii ʼ90–ʼ95 când am lucrat în diferite
servicii din Franța și Germania, de fiecare dată când mă întorceam acasă aveam
un „sindrom de readaptare” la condițiile românești. Ulterior, mi-au vorbit și
alți colegi despre asta. La prima revenire în țară, imediat după evenimentele
din decembrie ʼ89, acest sindrom a durat o lună, dar apoi, după alte vizite,
readaptarea s-a făcut din ce în ce mai ușor. Sunt însă în curs de a recâștiga
acest sindrom de care nu pot fi lecuit decât printr-o schimbare rapidă și
spectaculoasă în sistem.
În
România, spitalele, inclusiv sanatoriile, sunt precum autostrăzile: se începe
ceva, se fac investiții (uneori importante, de care salariații nici nu au
cunoștință) și... rămân ca la început. E drept, pe porțiunile de autostradă
(acei câțiva kilometri anunțați cu fast de autorități) se circulă până la urmă,
chiar dacă reintrarea pe drumurile vechi trezesc crud un șofer la realitate.
Însă, un medic care lucrează în spitalele vechi ale României resimte acea
realitate la fel de dureros pe tot parcursul zilei. Pe de altă parte, trecerea
de la cei câțiva kilometri de autostradă la drumul național clasic, cu căruțe,
mașini vechi de când lumea, camioane poluante creează aceleași eterne
ambuteiaje și un sindrom al șoferului „anesteziat” la 20–40 de kilometri pe
oră. Oare de câte ori nu am avut activități la ralanti în spitalele noastre
care au patina timpului?
Sigur,
avem și recorduri în sistemul nostru sanitar, e drept, cam nedorite – 27 de
miniștri în tot atâția ani poate fi o explicație a faptului că nu se
finalizează propuneri, programe, strategii, deși toate au fost anunțate cu
emfază. Așa cum la autostrăzi se cere (acum) să se regăsească investițiile în
kilometri de drum, ar trebui ca și în spitale să fie extrem de vizibil traseul
oricărei alocări de fonduri. Altfel, vom petici aceleași spitale vechi
(devenite un fel de hăuri fără fund), vom trimite aceleași echipe de control
care să impună reduceri de paturi pentru a asigura cubajul necesar fiecărui pacient,
uitând că saloanele sunt vechi și nu se pretează la condițiile europene impuse
acum.
În
Anglia, de exemplu, un scandal în care medicii au cerut intervenția Crucii
Roșii a fost legat de momentul tradițional epidemic al gripei de sezon, când pe
diferite site-uri apărea imaginea unui copil aflat sub perfuzie culcat pe două
scaune din lipsă de paturi. Oare de câte ori nu întâlnim această scenă în
spitalele românești, când medicul de gardă debordat de numărul de prezentări și
solicitări de internări caută un pat să-l cazeze temporar? Oare de câte ori nu
este pus în fața unor situații extrem de delicate: cu familii revendicative,
amenințătoare ca să forțeze internarea, deși nu este o urgență, cu organe ale
unor autorități rupte de realitate, care-l abordează telefonic pentru a accepta
internarea (chiar dacă nu are locuri) sau să ia o decizie de a refuza cu riscul
să fie vedetă într-o presă de scandal cu vânători de știri bombă care nu au
înțeles nimic despre „durerile” spitalelor noastre. Există oare și o autostradă
a speranței, ca să scăpăm de aceste sindroame? Poate există, dar până atunci nu
facem decât să flagelăm corpul medical, să-l îngropăm în tot felul de adrese,
ordonanțe care nu au decât o misiune: să-l lase în permanență expus criticilor
și proceselor.
