Cu mai mult de un deceniu în urmă am început să fiu preocupat, dar și iritat, de toată problematica lucrărilor de diplomă ale studenţilor facultăţilor de medicină din România. Prin anul 2005 am scris și un text într-o revistă, publicată de una dintre universităţile de medicină din spaţiul românesc, în care îmi expuneam opiniile și făceam diverse sugestii diriguitorilor universităţii. Am fost invitat îndată să dau explicaţii și să-mi motivez îngrijorările. Atât!
Pentru a fi și mai adâncă rana, nu la mare distanţă faţă de acea superioară convocare, sunt abordat de un preot, care, cu o evlavie jucată, îmi cerea ajutorul. Soţia sfinţiei sale era în an terminal la facultatea de medicină și, spre a-i face viaţa mai ușoară, dorea să-i ajut familia, punându-le în braţe un prunc gata crescut. Mai concret, mă întreba ce trebuia să facă pentru ca eu să le livrez un material numai bun de pus între coperte și dus la secretariat. Continuarea nu a fost cea anticipată de faţa bisericească. Coana preoteasă, ce tocmai studiase etica medicală și trăia sub acoperământul moralei creștine, a depus la finalul studiilor medicale o teză de iatroistorie, pentru care, mergea vorba, a și fost felicitată de membrii comisiei examinatoare.
Trecând de chestiunile neetice, când scriu acest text, sunt sub impresia unui mesaj primit de la o studentă, pe care o apreciez și de la care nu mă așteptam să citesc acele rânduri. Redau mesajul: „Am o nelămurire legată de redactarea lucrării de licenţă. La bibliografie scrie că trebuie să cuprindă un număr de titluri – minimum 25 – din ultimii cinci ani. De unde vom lua bibliografia asta?”
Toţi studenţii cu care m-am întâlnit în ultimii ani, aceia care au optat să colaborăm, mă întrebau exclusiv despre chestiuni tehnice, nu secundare, dar oricum nu acelea care ar trebui să vizeze centrarea pe conţinut. Nimeni, sau aproape nimeni, nu e preocupat sau nu are frisoane dacă textul final va fi unul de calitate, dacă va reuși să metabolizeze o temă de cercetare, dacă își va însuși tehnici noi de lucru sau cunoștinţe diferite, dacă va fi în stare să formuleze un șir de concluzii și să-și ridice sieși câteva întrebări, ci doar să poată onora niște solicitări în cifre. Gândirea, sau cum să numim ceea ce se formează în anii în care sunt puși să răspundă la secundă unor grile, nu se ridică înspre problematizare. Urmează întrebarea-îngrijorarea: „Cine face parte din comisie?” Această întrebare, în mare parte, îi și orientează înspre o disciplină sau alta, nicidecum o întrebare personală care i-ar îndemna să o rotească, să o demonteze și reorganizeze, într-o lucrare de licenţă, spre a-i găsi posibile răspunsuri sau să-i îndemne la reflecţie.
După cum sunt adept al unui design care să producă o schimbare socială, sunt adept și al unor referate, eseuri sau lucrări de licenţă care să respecte norme și standarde. Dar resping dintru început obsesia superficială pentru număr de pagini, citări și alte mărunţișuri, în defavoarea calităţii scriiturii, a ideilor sau măcar a efortului de a căuta, de a înţelege și de a transpune în stil propriu cercetările sau publicaţiile altora.
Sutele de absolvenţi ajung în faţa comisiilor, având în componenţă adesea oameni ocupaţi, și abia apucă să rostească două vorbe, că sunt întrerupţi. Timpul este scurt, lista este lungă, iar finalul contează. În cazul acesta, partea aceea în care sunt verificaţi dacă au introdus în bibliografie minimum 25 de titluri din ultimii cinci ani.
Urma scapă turma. Dâra lăsată în ultima pagină a lucrării. Când o să depășim mentalitatea de ciopor, vom avea și rezidenţi care se exprimă la raport și la vizită așa cum vă doriţi, rezidenţi care scriu cu răspundere o foaie de observaţie sau un bilet de externare și rezidenţi care se vor oferi să susţină o prezentare și nu se vor ascunde după vreun coleg când vă gândiţi să organizaţi un eveniment și i-aţi vrea implicaţi mai mult decât în pauze.