Vine
o etapă în ciclul de viață al oricărei politici de sănătate în care aceasta se
cere evaluată. Concret, se stabilesc măsura în care obiectivele asumate inițial
au fost atinse, lecțiile care pot fi deprinse din întregul proces și acțiunile
corective care trebuie luate în viitor. Aceste din urmă elemente vor informa
cel mai adesea alte și alte politici și inițiative. Din perspectiva
instituțională, ciclul poate continua de această manieră la nesfârșit. Până
când nu se va inventa un elixir al tinereții veșnice, vor exista în toate
țările ministere ale sănătății care vor formula, implementa și evalua, una după
alta, noi și noi măsuri de îmbunătățire a stării de sănătate a populației.
Evaluarea politicilor de sănătate reprezintă o disciplină de sine stătătoare,
care a luat tot mai multă amploare în ultimul deceniu prin dezvoltarea
metodologiilor și a tehnicilor care permit obținerea unor rezultate din ce în
ce mai precise. Se cunosc bine, de exemplu, tipurile de informații de care este
nevoie și metodele de prelucrare a acestor informații care să conducă la
rezultate de forma „introducerea în anul X a obligativității vaccinării
împotriva cancerului de col uterin a condus la o scădere cu 50% a incidenței
cancerului de gen în rândul aceleiași cohorte“. Aceste metode și tehnici sunt
eficiente atunci când obiectul analizei este o politică publică specifică și
bine definită. Când vorbim, în schimb, de un ansamblu de politici mai mult sau
mai puțin coordonate și răsfirate în timp, tehnicile de gen își pierd rezoluția
și rezultatele devin aproximative până la irelevanță. Ar fi greu de spus ceva
fără o valoare mare de generalitate, de exemplu, despre cât de bine au
funcționat politicile de sănătate în România în ansamblul lor de după 1990. Avem
cu toții un punct de vedere despre ce a mers și ce nu a mers. Probabil că am
avea cu toții dreptate până la un punct, însă ne-ar fi dificil să punem degetul
pe factorii specifici – oameni, decizii, evenimente – care au determinat
hotărâtor mersul lucrurilor. Metodologiile curente pot oferi mai mult
perspective orientative și mai puțin verdicte clare.
Susținerea
globală consistentă de care se bucură conceptul de acoperire universală cu
servicii de sănătate și tranziția de la Millennium Development Goals la Sustainable
Development Goals au creat contextul pentru o serie de evaluări de parcurs
ale progresului pe care diferite regiuni de dezvoltare l-au făcut până în
prezent în ameliorarea stării de sănătate a populației. Statele Americii Latine
și de Sud se află la final de ciclu de reforme regionale, în timp ce statele
Africii Subsahariene se află mai degrabă la începutul unui ciclu de reforme,
din altă generație. Concomitent cu perioada de boom economic de la începutul
anilor ʼ90, statele Americii Latine și de Sud au demarat eforturi susținute de
consolidare a sistemelor de sănătate naționale. Au fost dezvoltate sisteme
naționale de asigurări de sănătate, au fost extinse masiv pachetele de servicii
de bază, au fost introduse programe de stimulente financiare care să încurajeze
accesul celor săraci la servicii de sănătate. După mai mult de douăzeci de ani
de reforme, regiunea este astăzi oferită drept exemplu la nivel global pentru
angajamentul politic pentru sănătate și pentru succesele obținute în avansarea conceptului
de acoperire universală cu servicii de sănătate. Rămân probleme profunde
nerezolvate, precum nivelul ridicat al coplăților și inegalitățile mari între
și în interiorul statelor. În ansamblu totuși, starea de sănătate a populației
din regiune s-a ameliorat vizibil. Diferența dintre speranța de viață medie de
aici și cea din America de Nord este de doar patru ani. E reconfortant să
privești înapoi și să poți spune că efortul a meritat. Mai important, America
Latină a devenit propriul reper: nu mai este comparată cu alte regiuni, ci este
acum termen de comparație. Un salt remarcabil. Asia de Sud este într-o poziție
similară.
De
cealaltă parte, Africa Subsahariană a beneficiat de două decenii de atenție și
de un deceniu întreg de asistență internațională susținută. Rezultatele încep,
încet-încet, să se vadă. HIV/SIDA și malaria sunt în scădere, însă încă departe
de a fi sub control. Exemplele univoc pozitive sunt puține pentru un continent
cu aproape cincizeci de state, Rwanda și Etiopia fiind citate des și totuși cu
jumătate de gură, pentru că se știe încă puțin despre măsura în care progresele
lor pot fi replicate. Indicatorii de sănătate a populației au evoluat în medie,
însă nu mai mult decât media globală. Din păcate, nu e momentul pentru retrospectivă,
ci pentru și mai multă perspectivă și promisiuni. Agenda strategică a Uniunii
Africane țintește anul 2063. Niciun calcul al diferitelor comisii care au
încercat să estimeze magnitudinea efortului necesar ca Africa să prindă din
urmă celelalte regiuni de dezvoltare la capitolul starea de sănătate a
populației nu oferă o estimare optimistă mai devreme de 2030. Cu alte cuvinte,
urmează cel puțin alte câteva zeci de ani în care, dacă și numai dacă
eforturile din prezent sunt nu doar menținute, ci augmentate, este posibil
pentru africani să aibă, în ansamblu și în medie, o viață bună. Câți ani poate
aștepta o generație ca astfel de promisiuni să se împlinească atunci când
progresele de până acum au fost prea lente față de magnitudinea problemelor?
Cine poate pune umărul la fructificarea unor promisiuni decontabile peste
patruzeci de ani?
O
maximă care le-a trecut pe la urechi aproape tuturor românilor a prezis după
Revoluție că ne vor trebui douăzeci de ani pentru a prinde din urmă Occidentul.
Douăzeci de ani, puțin mai mult decât o generație, nu părea atât de mult atunci
când plecai de la zero. Astăzi, după douăzeci și cinci de ani, ne este încă și
mai neclar în cât timp vom recupera diferențele care par mai greu de recuperat
decât oricând. Nivelul îngrijirii din spitale, atât uman cât și tehnologic,
este departe de cel oferit în sisteme de sănătate aflate la mai puțin de o mie
de kilometri de orice graniță. Cifrele privind mortalitatea infantilă nu sunt
la niveluri africane, dar față de nivelurile medii din Europa Occidentală par
africane de-a dreptul. Materializarea tentativelor de informatizare a
sistemului și de alocare rațională a resurselor în sănătate, de exemplu prin
evaluarea tehnologiilor medicale, ne este de-abia contemporană. Realitatea este
că, după douăzeci și cinci de ani, nu am prins pe nimeni din urmă. Suntem
condamnați la și mai multă așteptare, speranță și efort pentru încă alte câteva
decenii în care, să fim sinceri, n-avem nicio o idee despre ce ni s-ar mai
putea întâmpla. Despre alternativa la așteptare, speranță și efort mai bine nu
discutăm.
