Fără să fi știut, în primul an de studenţie, făceam experimente psihologice la petreceri. Fie că erau bairamuri organizate în cămine sau seri tematice în vreo discotecă, vreme de câteva luni, împreună cu Mihai, colegul meu de cameră, în primele zeci de minute ale petrecerii, când lumea nu se cunoștea prea bine, în ritm de Meat Loaf, purcedeam la teste. Pe minutele bune ale piesei „I’d Do Anything For Love” aveam vreme destulă să ne validăm convingerile.
Îndată ce fata afla că suntem studenţi la medicină, parcă simţeam că instantaneu o cuprinde o afecţiune faţă de noi. În schimb, când ne dădeam studenţi la facultatea de mecanică, oricât de chipeși ne-am fi crezut și oricât de iscusiţi dansatori încercam să părem, partenerei i se rigidiza corpul și distanţa dintre trupurile noastre creștea până la desprindere, cu mult înainte ca melodia să se încheie. Nu conta parcă nimic în vremea aceea decât că îi suna ei bine la urechea inimii (mai mult a creierașului) cum rosteam noi „sunt la medicină”. Dacă mai plusam că suntem în anul IV, eram pe loc deţinătorii lozului cel mare la loteria amorului.
Observ că nu mai sună așa de mătăsos cuvântul „medicinist” în urechile tinerelor de astăzi. Altceva pesemne că le înmoaie genunchii în aceste vremuri. Prin anii ’91-’92, în câteva rânduri, Zonia, bunica mea care m-a adoptat, îmi povestea că se întâlnea cu o doamnă care-și dorea ca fiica ei, atunci elevă la liceu, să aibă un prieten. Și era supărată că mlădiţa familiei, bucăţica ruptă din carnea ei, nu e așa de ispititoare. A decis că trebuie să o îndrepte către Cotroceni, la medicină, motiv pentru care i-a tocmit câţiva preparatori în Tecuci, întăriţi de alţi doi, mai la distanţă, în Capitală. A fi la medicină, plus a fi în București, egal succes garantat. Se și vedea pregătind casa pentru viitorul ginere.
Dar făuritoarea de destine lucra și în plan discursiv la proiectul său. Dacă o surprindea vreo cunoștinţă stând la palavre cu cineva și, în loc de salut, o chestiona tradiţional, ea, grabnic răspunzătoare, grăia: „Ei, ce să fac!? Vorbeam despre doctoriţă!”
Bunică-mea cred că își dorea să fiu și eu doctor, dar încă nu-și prezentase proiectul de viaţă la care lucra atunci, în ceea ce mă privește. Însă, auzind-o atât de des vorbind „despre doctoriţă”, a întrebat-o într-un târziu de ce vrea să-și vadă fata în halat alb. „Doamna Zonia, cum de ce?! Nu auzi cum răsună în gură, când zici «doctoriţă»!?”
La fiecare început de semestru, în prima întâlnire pe care o am cu studenţii, obișnuiesc a-i ruga să vorbească sincer despre motivele pentru care se află în acele bănci. Pe unii îi observ cum încearcă să joace rolul tânărului care vrea să facă bine, să aline suferinţe, să descopere nu-știu-ce leac miraculos. Alţii admit că au venit pentru că medicina e o profesie stabilă, care le conferă prestigiu, posibilitatea de a lucra în ţări europene și de a câștiga binișor.
Sunt și entuziaști care vor „să facă o schimbare în sistem”, creștini înflăcăraţi dedicaţi „aproapelui și suferinţei”. Mulţi spun șoptit că au fost aruncaţi în acest joc de părinţi sau că nu au știut ce să aleagă și era mai convenabilă oferta medicinistă. Însă, în acest an, am fost surprins de un răspuns venit din spatele amfiteatrului, la vreme de seară, de la un tânăr subţirel. Neșovăind și privindu-mă fix în ochi, a spus: „Eu sunt aici pentru că vreau să cunosc fete!” Și s-a așezat senin, fără să-i pese de rumoarea pe care-a stârnit-o.
Jean-Paul Sartre a recunoscut odată că a devenit filosof, în primul rând, pentru a seduce femeile. Nu știu dacă tânărul bucovinean a început să le atragă pe colege, dar mi-a plăcut firescul lui, dorinţa explorării genitalităţii, în loc să se concentreze maniacal să ofere un răspuns care să-i creeze o falsă aură de genialitate. Și nu cred că a pierdut din vedere, prin această replică, obiectivele sale cuprinzătoare de viaţă.