Dacă s-ar fi întâmplat în Statele Unite, această decizie a celei
mai înalte instanțe din țară ar fi fost povestită într-un film de succes, cu
actori subtili și celebri în rolurile principale și cu un efect de schimbare a
mentalității publicului asupra subiectului respectiv. Dar s-a întâmplat în
România unde, o discuție serioasă despre „dreptul pacientului la recunoștință“
(am citat din decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție) eșuează rapid în
lamentații sterile privind soarta neagră a medicilor români, atunci când cei
care vorbesc sunt medici; sau despre inima neagră a acelorași medici, atunci
când cei care trag sunt gurile de tun din media senzaționalistă. Ca
întotdeauna, realitatea este colorată mult mai nuanțat și nici gând viitorul nu
va fi mai negru din clipa în care a oferi medicului un plic cu bani sau o
cutiuță cu bijuterii a devenit, prin lege, un caz penal.
Să rezumăm pe scurt felul în care Înalta Curte și-a motivat
decizia. Are pacientul dreptul să-și exprime material recunoștința față de
medicul care l-a tratat? – s-au întrebat judecătorii. Mai ales atunci când
există un aliniat dintr-o lege (46/2003) care spune clar că „pacientul poate
oferi angajaților sau unității unde a fost îngrijit plăți suplimentare sau
donații, cu respectarea legii“. Cu respectarea cărei legi? – s-au întrebat din
nou judecătorii. Cea care guvernează activitatea profesională a medicilor din
România: legea funcționarului public. Judecătorii afirmă, în decizia lor, că
„dreptul pacientului la recunoștință“ ar putea intra în discuție și în alte
profesii: atunci când polițistul sau pompierul salvează o potențială victimă
sau când elevul unui profesor, datorită educației primite, câștigă concursuri
internaționale care-i deschid o carieră strălucită. Cu toate acestea, pentru
aceste categorii profesionale nu este niciunde prevăzută posibilitatea primirii
de recompense. Fiind funcționari publici, medicii au dreptul la un salariu
compus doar din venitul de bază, sporul pentru vechime și alte prime. Prin
urmare, conchide înalta instanță, nu se poate institui o excepție de la legea
funcționarului public special pentru medici, o atare excepție fiind de natură
să încalce principiul egalității în fața legii și să-i discrimineze pe ceilalți
funcționari publici. Mai exact: dacă statul român tot își bate joc de mulți
dintre angajații săi, trebuie măcar să-și bată joc de ei în mod egal.
Este medicina mai prigonită decât alte profesii aflate în
relație financiară directă cu statul român? Răspunsul evident este nu. Și
profesorii români și pompierii români sunt la fel de meschin plătiți. Diferențele sunt chiar în avantajul breslei
medicale: 1. prin natura profesiei, medicii pot beneficia din plin de
deschiderea pieței de muncă în UE. 2. prin lege nu se interzice, ca în alte
țări, ca medicul angajat într-un spital public să lucreze în sau să dețină
simultan și o clinică privată. Oricât de competent ar fi, unui profesor român
de biologie i-ar fi foarte dificil să predea într-o școală din Franța, iar un
pompier nu-și poate înființa o firmă privată de stins incendii.
Cele două avantaje enumerate sunt doar câteva dintre mijloacele
de completare, uneori consistentă, a veniturilor obținute de medici. Sigur că,
în comparație cu colegii din Europa Centrală (să nu mai vorbim de occidentali),
medicii români sunt plătiți rușinos. Dar în comparație cu colegii din Republica
Moldova sau Georgia, medicii români câștigă regește. Totul este așadar o
chestiune de perspectivă, iar perspectiva din care a judecat Înalta Curte este
cea românească.
Unele personalități medicale au declarat, public, că această
decizie va adânci criza sistemului medical din România. Cred că se înșală.
Înalta Curte a fost nevoită să stopeze o ambiguitate legislativă veche de 12
ani care era exploatată imoral de o minoritate medicală și acceptată tacit de
majoritate. Iar soluția dată a fost singura posibil corectă și bazată pe
realitatea din spitale. Realitate cunoscută de Înalta Curte cum se vede și din
precizarea că s-a analizat și „dacă personalul medical sau nemedical din
unitățile sanitare a supus pacientul oricărei forme de presiune pentru a-l
determina pe acesta să îl recompenseze, inclusiv prin menținerea în cadrul
unității sanitare la nivel de zvon public, prin lipsa oricăror acțiuni de
combatere, a faptului că pentru acordarea serviciilor medicale este
necesară efectuarea de plăți de către pacient“.
Explicațiile de mai sus nu se doresc a fi o apărare a deciziei
judecătorilor. Ci un avertisment în privința devierii atenției mediilor de la
adevărații responsabili ai crizei sistemului medical din România. Nu
judecătorii sunt dușmanii medicilor. Și, oricât de paradoxal ar suna, nici
procurorii, reprezentând instrumentul de curățire a unei bresle care, din cauza
organizării sale piramidale, a avut întotdeauna dificultăți să-și facă
curățenie în propria curte.
Dușmanii reali ai breslei medicale din România sunt
parlamentarii și politicienii care găsesc bani să-și mărească salariile, dar nu
și pentru a-i stimula pe medicii tineri să rămână în țară sau pe medicii de
familie să profeseze în rural. Dușmanii reali sunt acei reprezentanți ai
companiilor farmaceutice care ispitesc, în cunoștiință de cauză, un medic
obosit, frustrat și cu dorințe omenești. Dușmanii reali sunt toți acei
profesori care nu-i învață meserie pe rezidenții lor și își umilesc pacienții.
Pentru astfel de cazuri nu există nicio scuză: nici bugetul mic al țării, nici
ținta impusă de vânzări, nici stresul specific meseriei.
Într-o lume ideală, dreptul pacientului la recunoștință se rezumă
la acel „mulțumesc“ spus din suflet ce dă sens și împlinire atâtor colegi
medici. Într-o lume ideală, recunoștința nu se numără în bancnote, ci în serile
în care adormi cu certitudinea că nu ai trăit în acea zi doar pentru tine. Iar
dacă această lume ideală nu există, asta nu înseamnă că nu trebuie permanent să
aspirăm la ea.
