Sunt aproape de Alba
când mi-aduc aminte să o sun pe Mădălina. O ştiu din fotografii. Trăsături
bizantine. Un zâmbet cald. Totul s-a schimbat pentru ea după ce… dar aş face
bine să nu dezavuez ce-a fost. A fost o lovitură. I-a supravieţuit. E în
remisie de nişte ani. Singura consecinţă? S-a ales cu părul creţ, îmi răspunde
amuzată. Şi cu un gol moral care se cere umplut. După ce-a trecut hopul şi-a
dat seama că nu are timp. Nu are timp să mai aştepte. Să aştepte să facă alţii
pentru ea. Să schimbe alţii lucruri pe care ea şi le-ar dori schimbate.
Mădălina e medic de
familie în Alba. E şi mămică. A văzut ce poveşti circulă pe Internet. Şi a
încercat, ea singură, să le facă faţă părinţilor care puneau întrebări despre
vaccinuri. Doar că au asaltat-o. Mădălina nu s-a lăsat. A vorbit la Colegiul
Medicilor, unde staroste e un doctor bătrân şi ciudos. A descurajat-o. Mădălina
n-a fost descurajată. După ce viaţa te hurducăne cum a hurducănit-o pe ea,
multe pălesc prin comparaţie. A vorbit la Facultate. A vorbit cu sponsori
locali. Neobosită. A dat sfoară în judeţ. A făcut publicitate online. Totul ca
să aducă, în aceeaşi sală, medici şi părinţi. Când i-a văzut, în cele din urmă,
adunaţi acolo, s-a necăjit tare. De ce sunt doar atâţi? Am liniştit-o. Sunt
destui. Ce faci tu nu s-a mai făcut niciodată în România. Să nu uiţi asta.
Seara, după ce totul s-a
terminat, o luăm la pas lin spre hotel. Pe drum, aproape din minut în minut, o
opresc oameni pe stradă. Bună seara, doamna doctor! Sărut-mâna, doamna doctor!
Le zâmbeşte cuminte tuturor, se opreşte la fiecare şi îi întreabă ce fac.
Femeia asta mică, epuizată de ultimele 24 de ore, găseşte timp să discute cu
diverşi trecători, toţi pacienţi de-ai ei. Şi mă simt mic, în Alba, pentru că
pe mine mă ştiu câţiva, pentru că scriu, şi mă agit, şi combat diverse prin
presă, dar nu suficienţi din lumea mea o ştiu pe ea. Şi ar merita.
Ştiu că ea n-ar fi fost
vreodată de acord să scriu textul acesta. Comit o blasfemie, dar e una pe care
m-am decis să o comit. Pentru că lângă Mădălina m-am simţit, câteva ore, mai puţin
singur în lupta mea, a noastră, a celor puţini, pentru o Sănătate mai bună,
pentru doctori mai solidari. Mădălina merită. Merită să ne vindecăm de ceea ce
Dorin Tudoran a numit, acum 30 de ani, solitaritate.
Mădălina n-are să se dea
vreodată bătută, îmi spun. Şi, cât timp ea există, oameni ca mine, ca tine care
citeşti, ca tine care scrii alături de mine, ca tine care ţi-ai rupt vreodată
din timp să-ţi ridici vocea, n-avem voie să renunţăm. Suntem o listă scurtă de
camarazi în demersul pentru un mâine mai bun, şi pe care România trebuie să-i
recunoască pentru ce sunt. Pe unii îi ştii, pe alţii nu.
Doctorul Nicolae
Iordache, primul care a întrebat „cine eşti, tu, doctore?“. Doctorul Marius
Uscatu, prietenul meu ortoped, un om falnic şi un critic ale cărui argumente
sunt imbatabile. Format în Franţa. Dragoş Popescu, tot ortoped, care vine să
opereze în România din Spania. Sergiu Stoica, format o vreme în Montreal ca şi
mine. Ştefan Mindea, care a dat Stanford pe Bucureşti, tot neurochirurg.
Doctorul Sorin Paveliu, cu care duc o corespondenţă rară, dar bine punctată, de
aproape 10 ani, unul dintre puţinii care poate desluşi stufişul politicilor
financiare medicale. Prietenii mei de departe Eugen Hriscu şi Mugur Ciumăgeanu,
oameni care au făcut cu mâinile lor prima mare reformă în sănătate mintală pe
când eu eram tânăr rezident. Prietenul Alin Leş, de la Sibiu, unul dintre puţinii
psihologi criminologi din România. Mihai Copăceanu, psiholog licenţiat la
Oxford şi aprig apărător al dreptului la educaţie al copilului. Prietenul Vlad
Stroescu, un om a cărui erudiţie mă aţâţă în propria-mi sfială pentru că, pe
lângă vorbele lui, cuvintele mele sunt un zăngănit de oale. Ştefan Gutue,
urologul, primul dintre noi care s-a apucat să le vorbească studenţilor la
medicină despre cum să supravieţuieşti rezidenţiatului. Doctorii Sandra Alexiu,
Cristi Oană, Gino Dumitra, oameni dragi din Societatea Naţională a Medicilor de
Familie. Grupul de oameni entuziaşti de la Asociaţia Medicilor de Familie Mureş,
Adrian Grom care, de-a lungul timpului, a popularizat articole şi-a dat sfoară
în ţară de câte ori a fost nevoie. Ramona Gheorghe, prietena mea
pedo-psihiatru, care s-a luptat ca România să aibă ghiduri şi protocoale de practică
mai bună pentru copiii cu afecţiuni mintale. Nico Ferariu, cardiolog, care cu
echipa ei de entuziaşti face emisiuni pe teme de sănătate. Echipa lui Cornel
Doble Jr. şi Sr., de la Sânmartin, Bihor, care au organizat prima divizie
privată de intervenţie SAR pe teren accidentat din România. Mai sunt şi multe
alte nume care-mi vin în minte, oameni în compania cărora mă voi simţi
întotdeauna liniştit şi răzbunat, oameni care-şi fac meseria până la storsul
oaselor.
Iertare le cer tuturor
pe care nu-i ştiu şi care ar merita să fie puşi pe aceeaşi listă. Pentru că ea
există. O listă a medicilor oneşti. Lista Mădălinei, de fapt. Cu ea începe
schimbarea. Povara mizeriei trecute se spală, odată cu anii, şi îmi dau voie să
sper. Deşi suntem pâlcuri, deşi suntem insule de rezistenţă, am linişte că vom
trăi să ne vedem dorinţa cu ochii. O vreme când doctorii vor dori să rămână
aici. Când vor avea pentru ce. Când vor avea împreună cu cine.
Să mă ierţi, Mădălina,
că-ţi tulbur liniştea din Alba. Voiam doar să-ţi aduc aminte că suntem aici. Şi
vom continua să fim. Voiam să-ţi spun că faci o treabă minunată, şi că mă bucur
că te-am cunoscut.
