Când iarna se apropie, nu ocolește casele
mari. „NHS nu este pregătit pentru secolul 21”, a titrat cu litere de-o
șchioapă Daily Telegraph pe prima pagină a ediției de duminică, 1
octombrie. Pare un titlu incredibil, material de film prost sau de fake news,
dar poate că este și adevărat. Se face, în editorialul pricina, cum că
profesorul Ted Baker, recent numit șef al inspecției spitalelor din cadrul
Comisiei pentru calitatea îngrijirilor medicale (echivalentul britanic al ANMCS
autohton), doar ce și-a luat postul în primire în august 2017, după trei ani ca
adjunct, că a și făcut turul de orizont al spitalelor. Concluzia a fost că toți
managerii de spital au primit scrisori oficiale în care le-a fost „puternic
recomandat” să ia măsuri imediate pentru a proteja siguranța pacienților în
unitățile de primire urgențe, acolo unde analiza a constatat că lucrurile au
scăpat de sub control. Măsura vine cu câteva luni înainte de sezonul rece, când
UPU britanice se supraaglomerează.
Iarna nu se apropie însă de ieri de azi.
Performanța spitalelor din NHS este din ce în ce mai proastă de ani buni,
fiecare an aducând riscul real de a înregistra un nou minim – așa cum a fost
anul trecut, drept care presiunea este și mai mare în acest an. Iarna e cel mai
rău: ratele de ocupare ale spitalelor bat înspre 95%, mult peste nivelul de
siguranță, și personalul medical este insuficient pentru a face față tuturor
cazurilor. Timpii de așteptare cresc permanent și dau înspre ridicol, acolo
unde pacienții transportați așteaptă cu orele în ambulanță pentru a fi coborâți
și văzuți. Pe fond, problema este că jumătate din pacienții spitalizați nu ar
trebui să fie în spital deloc. O parte, pentru că problemele pe care le
prezintă nu necesită spitalizare. O altă parte, pentru că spitalizarea nu mai
poate face nimic pentru ei. Soluția introdusă de autorități anul trecut:
medicii de familie, o specialitate și așa în criză de volum față de necesar,
fac triajul la ușa serviciilor de urgență. Conform primelor dovezi, presiunea
pusă pe spitale nu a clintit, iar evaluarea academică a măsurii va fi
disponibilă de-abia în vara anului viitor. Concluzia pentru moment? „Nu există
soluții simple pentru astfel de probleme. (...) Va trebui să ne gândim foarte
atent la ce inițiative implementăm pentru această problemă – să le eliminăm
rapid pe cele care nu funcționează și să le extindem pe cele care dau
rezultate.”
De unde, atunci, referința la secolul 21? O
remarcă a profesorului Ted Baker merită atenție, anume că NHS operează după trasee
de îngrijire conturate în anii ’60 și ’70 și neajustate de atunci, cu o
oportunitate ratată de a le reforma la finalul anilor ’90. Indiferent de cât de
noi ar fi clădirile, echipamentele, softul de contabilitate sau curricula
universitară, traseele pacienților sunt esențialmente vetuste, în sensul că
spitalele rămân singura opțiune de răspuns în caz de stres și îngrijirea
comunitară este amânată etern. Îmbătrânirea populației, presiunea bugetară și
creșterea economică lentă au creat furtuna perfectă care scoate imperfecțiunile
la suprafața valurilor și îi plimbă ca pe frunze pe cei care au ghinionul să se
afle pe mare tocmai acum. Schimbarea din mers a modelului, de la paradigmă la
operațiuni, este mai dificilă decât încheierea tuturor contractelor de achiziție
centralizată puse cap la cap. E valabil și pentru alte componente ale
sistemelor de sănătate grefate pe mastodonți obosiți și fără reacție, precum
sistemele informaționale, aspect despre care pe noi nu mai trebuie să ne
convingă nimeni.
Oportunitățile pierdute sunt adeseori motiv
de tristețe, de a spune: „Am ratat o șansă, cine știe când va mai apărea alta”.
În cazuri distincte, ele sunt tragedii din care pur și simplu nu se vede nicio
ieșire, un picaj cu încetinitorul. Autostrada politicilor de sănătate are însă
și ieșiri, nu doar indicatoare de avertizare. Când nu le iei, plătești și
viețile sunt pe deasupra. Există însă și cazuri de țări care, cum-necum, le văd
și le iau.
Camerun e o țară mică din Africa de Vest,
care se compară cu România doar prin faptul că a ajuns în sferturile de finală
ale unei Cupe Mondiale, anume Italia ’90, cu patru ani mai devreme decât
„generația de aur”. În rest, numai diferențe: o democrație aproximativă, cu doi
președinți de stat din 1960 încoace, climă ecuatorială, locul 150 în lume în
clasamentul indicelui de dezvoltare umană, o populație în creștere rapidă, pe
primele locuri la malarie și HIV/SIDA în ce privește povara bolii, indicatori
de sănătate încăpățânat de stagnanți în ciuda tuturor investițiilor. Și totuși,
în urmă cu aproximativ zece ani, Banca Mondială a încheiat un parteneriat cu
guvernul camerunez într-un program-pilot de finanțare în funcție de performanță
(în patru din cele zece regiuni ale țării) a unităților sanitare de eșalon
inferior – cele care se confruntau cu deficit și absenteism cronic al
personalului medical, lipsa medicamentelor, clădiri care stau să cadă și lista
poate continua. Evaluarea din 2012 a pilotului a fost promițătoare și tema s-a
înscris pe orbita agendei anticorupție de la acea vreme, astfel că a rămas în
prim-plan. Pilotul a fost extins ulterior și, în 2016, s-a luat decizia
politică a extinderii finanțării în funcție de performanță la nivelul întregii
țări până în 2020. El este deja prezent în majoritatea regiunilor, însă nu pentru
toate unitățile sanitare. În termeni absoluți, rezultatele nu sunt tocmai
miraculoase, dar o îmbunătățire este certă fie și pentru că personalul medical
este mai motivat și dispensarele cu pricina încep să arate a unități sanitare.
Este singurul lucru care pare să funcționeze într-un loc în care nimic altceva
nu pare să dea rezultate. Între timp și pentru calibrarea propriei modestii,
țări precum Rwanda sau Zimbabwe exportă deja know-how pe subiect.
Scriam împreună cu colegii de la
Observatorul Român de Sănătate, acum patru ani, un scurt raport, „Plata în
funcție de performanță în România – un pod prea îndepărtat”, în care argumentam
că inițiativa discutată la acel moment merita toată atenția, dar cu multă
precauție, deoarece acest mecanism de finanțare nu poate fi un panaceu și nici
nu poate fi absorbit de sistem fără costuri (pierderi) potențial mai mari decât
câștigurile. De unde monitorizarea obiectivă a performanței, de unde criteriile
de calitate, de unde trasee de îngrijire? Aceleași întrebări de atunci rămân
valabile și astăzi. Un mic pilot pentru plata după performanță în medicina de
familie rămâne strecurat în planurile regionale de servicii, așteptând un vânt
politic favorabil. Dacă este încă o ieșire ratată sau un indicator fals, vom
afla peste niște ani. Până atunci, ne pregătim din nou de iarnă.
