Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  ACTUALITATE  »  OPINII

Implicarea corpului medical în războiul de întregire a țării, în anul 1917

Viața Medicală
Prof. dr. Benone DUŢESCU vineri, 15 septembrie 2017

     Anul 1917 marchează mari eforturi și jertfe pentru întregirea neamului românesc, a țării, populației, armatei. Este exprimarea cea mai înaltă a capacității medicale a serviciilor sanitare, civile și militare, de a asigura sănătatea populației și a celor ce luptau pe front. Anul 1917 nu a început sub auspicii favorabile. Guvernul, regele și armata se retrăseseră în Moldova; guvernul, monarhia și alte instituții centrale la Iași, iar armata pe frontul organizat pe linia Siretului, Oituz-Mărășești, pentru un ultim efort de a apăra țara și de a o salva de ofensiva germană.

 

Societatea medico-chirurgicală

 

     La început de an 1917, s-a realizat în fapt ideea ce o avea dr. Ion Cantacuzino de când se instalase la Iași cu batalionul său, de a crea relații profesionale mai strânse între medicii români și aliații lor, o societate de „medicină de război” (cum a numit-o el la început). În acest sens, a avut o primă întrevedere cu medicii francezi Devaces, Laveran și Deherly, care au primit cu multă satisfacție această propunere. Ei înșiși avuseseră o astfel de idee. Împreună au fixat prima întâlnire pentru ziua de 5 ianuarie, pentru a pune bazele preconizatei societăți.
     Precum fusese stabilit, la acea întâlnire au venit zece medici români și zece medici francezi. Rușii s-au abținut. Datorită numărului mic de medici prezenți și al absenței medicilor ruși, s-a hotărât ca adunarea de constituire să aibă loc în săptămânile care au urmat în Laboratorul de Igienă al profesorului Mezinescu de la Facultatea de Medicină. Astfel, miercuri, 18 ianuarie, a avut loc prima ședința a societății științifice preconizate, denumită „Societatea medico-chirurgicală a frontului ruso-român”. De această dată, a fost o participare numeroasă. Printre medicii români participanți la dezbaterile științifice a fost și profesorul Thoma Ionescu.
     A fost editat, în limba franceză, un buletin în care au fost publicate comunicările, conferințele, dar și diverse discuții, care a apărut regulat pe întreg parcursul anului 1917. În acel an, Societatea a avut câteva ședințe, iar la începutul anului 1918 s-a autodesființat.

 

Directoratul Sănătății

 

     Este greu să precizăm cui i-a aparținut ideea sau inițiativa constituirii Directoratului. La începutul anului 1917, s-a conturat ideea ca, pentru buna desfășurare a acțiunilor de sănătate în acele condiții vitrege pentru țară, să se unifice sub o comandă unică cele două servicii sanitare: civil (fiind atunci în structura Ministerului de Interne; nu se înființase încă Ministerul Sănătății) și militar (care funcționa ca o direcție în cadrul Ministerului de Război).
     Există marturii însă că cea care a insistat ca în fruntea acestui comitet să fie numit dr. Ion Cantacuzino a fost regina Maria. La 20 ianuarie 1917, acesta a fost chemat de regină, care i-a relatat pe larg intenția de a se constitui un serviciu sanitar general, condus de un comitet alcătuit din dr. Cantacuzino (director) și dr. Slătineanu și dr. Vicol (adjuncți), căruia să îi fie încredințat controlul suprem asupra serviciilor sanitare – civil și militar. La început, lui Cantacuzino i s-a părut irealizabil acest lucru, din cauza prea multor răuvoitori.
     Cu toate intrigile și opunerea unor persoane din anturajul instituțiilor centrale, s-a încercat chiar, la început, ca această unificare să fie un act formal, instituția să aibă un președinte onorific. În final, și datorită intervenției ferme a lui Cantacuzino, unificarea s-a realizat prin constituirea unui comitet condus de un director cu puteri executive. A doua zi după semnarea decretului regal (2 februarie 1917), dr. Cantacuzino a fost chemat de ministrul Al. Constantinescu și i s-a comunicat decizia de înființare a Directoratului General al Sănătății Publice Civile și Militare și numirea sa ca director.

 

Efectele epidemiei de gripă

 

     Cu meticulozitatea, spiritul de acțiune și înalta sa competență profesională, Cantacuzino a început să-și organizeze noul serviciu. Asemenea inițiativă și realizare nu mai apăruse în nicio țară beligerantă, serviciile sanitare militare și civile fiind separate și conduse de persoane diferite. Pentru România de atunci și pentru profesorul Cantacuzino era un moment istoric unic. Profesorul a depășit inerentele invidii și a pornit în acțiunile sale de a defini problemele fundamentale de sănătate ale țării, dar și ale armatei. Problemele erau de mare gravitate și urgență.
     Armata, subalimentată și prost echipată, se confrunta în lunile acelea cu un ger năpraznic (frecvent erau -25°C), trupele se găseau într-o stare de mizerie fiziologică, stare care îi făcea pe militari deosebit de sensibili la cea mai neînsemnată infecție. Situația sanitară a armatei din spatele frontului, care se afla în curs de organizare, era de asemenea precară. Oamenii sufereau de foame. Asupra organismelor lipsite total de rezistență, invadate de păduchi, febra recurentă făcea ravagii enorme. Epidemia de gripă, foarte puternică în anul acela, îi dobora cu miile; tifosul exantematic începea să se răspândească aproape peste tot. În anumite regimente (3 Olt, Rovine), proporția celor bolnavi se ridica la o treime. Formele erau grave, mortalitatea era mare (4–5%). Problema era deosebit de gravă, fiind foarte greu de refăcut o armată în aceste condiții.

 

Refacerea armatei

 

     Dr. Cantacuzino se gândea la posibilitatea trimiterii în Rusia a tuturor convalescenților, debilitaților fizici, pentru refacere și repaus. Problema nu era însă în primul rând medicală, ci mai ales de ordin administrativ, precum și cu implicații politice. A redactat, totuși, o scrisoare lungă pentru prințul Oldenburg, în care i-a descris situația trupelor române, condițiile de alimentație, cazare etc. și i-a cerut să trimită un delegat la Iași, care să stabilească amănuntele evacuării. Aceasta, însă, nu se va realiza până la urmă; refacerea armatei va avea loc la Iași și în Moldova, în condiți­ile grele ale unei ierni aspre, a carenței de alimente, epidemiilor de febră recurentă, gripă, tifos exantematic. Personalul medical și farmaceutic, aflat în subordinea doctorului Cantacuzino, a depus tot efortul, cu sacrificiul propriilor vieți, să stăvilească epidemiile, să contribuie la refacerea armatei în vederea unui asalt hotărâtor, în primăvară, asupra inamicului.
     Dr. Cantacuzino era peste tot: de la reuniunile științifice ale Societății medico-chirurgicale până la inspecțiile zilnice de serviciu asupra stării sanitare a armatei. Cea mai gravă problemă cu care se confrunta era aceea a epidemiei de tifos exantematic, căreia îi cădeau pradă mulți medici și personal sanitar auxiliar. Numai la Iași erau, la 12 februarie, 16 medici bolnavi de tifos exantematic.
     Lipseau săpunul, petrolul, benzina; deparazitarea pe gerul acela năpraznic devenea extrem de grea. Lipsea chiar și sarea. Spitalele erau pline până la refuz și nu mai puteau asigura măsuri de profilaxie. Starea fiziologică precară, gripa, febra recurentă, tifosul exantematic se suprapuneau, alcătuind un tablou adesea confuz și nou. Toate acestea erau analizate de dr. Cantacuzino, care încerca să găsească soluții și acțiuni posibile și potrivite de a influența în bine situația.
     La 14 februarie, Ion Cantacuzino a cerut audiență la rege; i-a expus situația sanitară, teribila extindere a tifosului exantematic și a cerut lărgirea cantonamentelor, rugându-l să se intervină energic în a ordona corpurilor de armată să nu mai trimită bolnavii la Iași, unde spitalele erau supraaglomerate.
     Încercând să identifice spații care ar fi putut fi amenajate pentru a decongestiona spitalele, s-au luat în discuție sediile Facultății de Medicină și cel al Primăriei, care să fie evacuate. La o ședință a comitetului însărcinat să se ocupe de mutilați, s-a pus problema ca aceștia să fie trimiși la Elisavetgrad, în Rusia, sub conducerea doctorilor Ghiulamila și Desfosses. Însă, cu toată intervenția doctorului Cantacuzino pe lângă prințul Oldenburg, apoi a regelui pe lângă țar, a ministrului Franței și a ministrului Angliei, Sir Carelay, Rusia n-a dat un răspuns nici în problema mutilaților, nici în cea a convalescenților.
     Tifosul exantematic începea să se propage și în rândurile populației civile. Pe lângă cazurile tipice, un număr foarte mare de cazuri atipice au fost etichetate, uneori la întâmplare, drept febră recurentă sau gripă infecțioasă. Până la 10 februarie 1917 muriseră deja 16 medici români. În fața acestei situații, dr. Cantacuzino a ales șase medici francezi care participaseră la campania sanitară din Serbia și aveau experiență în deparazitare, pe trei dintre ei i-a trimis la Corpul I de armata, iar pe ceilalți la Corpul V, pentru a organiza măsurile de deparazitare.
     Preocupat zilnic de problemele sanitare, dr. Ion Cantacuzino era prezent acolo unde se simțea nevoia îndrumării, a sfatului său în problemele organizării sanitare, sau a acțiunilor antiepidemice. Unele animozități în legătură cu funcționarea Directoratului său continuau însă să se manifeste. Cea mai mare suferință, mărturisită chiar de el, era că tocmai atunci, când bolile contagioase erau de o intensitate crescută, el era obligat să renunțe la activitățile științifice, de cercetare în laborator. Considera că pierde un enorm și interesant material pe care l-ar fi putut studia cu mult interes științific în laborator: cazuri grave de icter, originalitatea tabloului clinic al tifosului exantematic sau al infecțiilor suprapuse. Îi displăcea munca de birou, care îl reținea destul de mult cu elaborarea directivelor tehnico-sanitare și atâtea alte documente care se cereau a fi văzute și semnate de conducătorul unui asemenea serviciu. Era preocupat în continuare de găsirea unor spații noi de spitalizare, de organizarea unor spitale de chirurgie, măsuri de igienă, deparazitare și hrană mai bună pentru armată. Până la 15 aprilie muriseră peste 30 de medici și studenți mediciniști de tifos exantematic și peste 120 erau bolnavi. Mortalitatea în rândul personalului medical era deosebit de ridicată, depășind 30%.

 

Apare şi holera

 

     Dr. Ion Cantacuzino a aflat că au fost înregistrate numeroase cazuri de holeră, din nou, la Vaslui. A plecat de urgență la Vaslui, să încerce să descopere sursa epidemiei. Între timp, medicii continuau să moară de tifos exantematic; numărul lor trecuse de 100. Epidemia care părea staționară a izbucnit cu mai multă furie în toată țara. Exista deci, considera dr. Cantacuzino, o cauză generală pe care nu o întrezărea încă, dar care, intuia el, ținea de lipsa de rigurozitate în aplicarea măsurilor de deparazitare. Personalul sanitar necesar acestor acțiuni era insuficient și situația devenea foarte critică. Cifrele oficiale pentru ziua de 3 aprilie 1917 arătau aproximativ 10.000 de cazuri de tifos exantematic, bolnavi internați în spitalele și infirmeriile regimentelor. Nu era inclus numărul extrem de mare de cazuri de la sate, precum și cele nediagnosticate.
     De ceva timp – constata dr. Cantacuzino – caracterele clinice ale bolii tindeau să se modifice în rău: mai puține tulburări miocardice față de începutul epidemiei, dar mai multe fenomene cerebrale și mai cu seamă bulbare, fatale. Sughițul, spasmele faringelui, polipneea bulbară deveneau simptomele dominante. Un bolnav văzut recent a avut în ultimele două zile un spasm al faringelui care semăna cu turbarea. Poate că – se întreba omul de știință – proprietățile toxice ale agentului patogen se modifică pe măsură ce trece vremea.
     Locotenent-colonelul dr. Vasilescu, medicul șef al Diviziei a patra din Corpul I armată, raporta că până la începutul lunii aprilie 1917 din 31 de medici, câți avea divizia, 17 s-au îmbolnăvit și șapte au murit de tifos exantematic. Dintre sanitari, aproximativ 75% au căzut bolnavi.
     Încercând să sintetizeze, Ion Cantacuzino considera că epidemiile s-au produs în felul următor: trupele se găseau la începutul lunii ianuarie într-o stare de surmenaj și subnutriție, frig, oboseală, fenomene constatate îndeosebi la recruții contingentelor 1917, 1918. Atunci a apărut febra recurentă. La unele divizii, mortalitatea era de 8–9%, cei mai afectați fiind recruții. Bolnavii „lâncezeau” luni întregi fără să se poată însănătoși – remarcau medicii din spitalele de boli contagioase. Palizi, cu obrajii supți, cu gura pe jumătate deschisă, fără poftă de mâncare (inapetență), puteau fi recunoscuți în infirmerii la prima vedere. Peste asta a venit gripa, apoi tifosul exantematic.
     Cantacuzino a analizat și a înțeles fenomenul. Cauzele contaminării au fost: a) aglomerația în cantonamente și b) bordeele sumbre, imposibil de curățat, unde oamenii dormeau în condiții insalubre, într-o îngrămădeală fatală. Măsurile luate au fost: a) scoaterea trupei în bivuacuri; b) măsuri ferme de deparazitare, bine organizate. S-au construit cuptoare de cărămidă pentru despăducherea efectelor la 100–120 de grade și s-au instalat dușuri (cu furtun) pentru trupe. S-a reușit în felul acesta ca oamenii să fie spălați și deparazitați la 8–10 zile fiecare. Soldații au părăsit cantonamentele aproape peste tot și s-au mutat în bivuacuri, sub cort. S-a îmbunătățit și hrana, soldații primind zilnic două supe calde cu 200 g de carne, supă de fasole, un kg de pâine, două ceaiuri. Era lipsă de corpi grași, zahărul era prea puțin (2–3 bucăți) dar, constata Cantacuzino, era mai mult decât rația „de farmacie” din lunile de până atunci. În cadrul acțiunilor întreprinse funcționau – acolo unde era necesar – infirmerii pentru izolarea bolnavilor, ținute curate. Mortalitatea din cauza tifosului exantematic a început să scadă vizibil (de la 20–25% în primele luni ale anului 1917 la 6%), iar cazurile manifestate au început să fie mai benigne. Printre oamenii din trupă erau tot mai puține forme cerebrale și bulbare.
     La regimentul 1 de artilerie de munte, de exemplu, situația sanitară era foarte bună, a constatat dr. Cantacuzino. Regimentul, cu un efectiv de 2.500 de oameni, a avut la 1 ianuarie trei cazuri de tifos exantematic, iar în luna iunie nu mai apăruse niciunul. Numai militarii trimiși la Trușești la școala de telegrafiști s-au întors cu cazuri de tifos, care însă nu s-au mai întins, datorită măsurilor de precauție luate. Cu două luni în urmă, Cantacuzino dăduse dispoziție, pentru întreaga țară, de a ține sub observație, timp de zece zile, într-un centru de carantină înființat pe regiment, pe orice soldat sau ofițer care se întoarce la regiment după o absență prelungită. Pentru deparazitare, fiecare om se îmbăia, se ungea cu petrol în fiecare săptămână, iar hainele îi erau trecute în etuvă. Pentru aceasta, s-a construit un cuptor.
     Cantacuzino și-a continuat inspecțiile, trecând prin Bacău, Coțofănești și Anghelești, Panciu, apoi spre valea Șușiței, la Vernița, spre satul Fitionești (unde 500 de convalescenți „se prăjesc la soare”), apoi s-a reîntors la Bacău. Vizita, care l-a dus la doi kilometri și jumătate de front l-a făcut să concluzioneze că starea sanitară a corpului de armată respectiv era bună.

 

Ostași treziți la viață

 

     Zilele treceau și armata se refăcea. La 23 mai a pornit din nou în inspecție, pentru a verifica modul în care se aplicau instrucțiunile și starea epidemiologică a unităților militare din zonă, dar și a populației. Starea Diviziei a patra era una foarte bună, acolo medic șef fiind dr. Vasilescu, pe care dr. Cantacuzino îl caracteriza a fi unul dintre cei mai buni medici militari ai noștri, cult, bun organizator. A fost plăcut impresionat vizitând adăposturile soldaților, acoperite cu crengi, intrarea împodobită cu trestie verde și flori de câmp (deși nu era așteptată o vizită), stâlpii din interior înfășurați cu ghirlande de flori, banchetele pe care dormeau acoperite cu un așternut gros de rogojini din trestie verde. Totul era curat, proaspăt, plăcut pentru ochi. Era o anumită stare de veselie, de sănătate, optimism. Ofițerii și soldații erau dornici să reia ofensiva contra soldaților ruși, care începeau să nu mai lupte pe front.
     Ofensiva a început și iată cum descria Ion Cantacuzino, într-o scrisoare adresată, la 22 august 1917, din Iași, lui Ionescu Mihăești: „Dragă Ionescu, aici se dezlănțuiește de 4 săptămâni o bătălie neîntreruptă între Mărășești și Tg. Ocna. Până acum germanii și-au rupt dinții cu pierderi îngrozitoare; Makensen dăduse ordin ca Iașul să fie ocupat pentru aniversarea declarațiunii războiului. Trupele noastre au fost cu desăvârșire admirabile. Armata a fost reorganizată complet și spiritul eroic domnește peste tot. Oamenii noștri atacă, parcă ar fi niște turbați; la Mărășești, un regiment întreg și-a lepădat căști, măști, bluze, pantaloni chiar și a pornit la atac nebunește, în cămăși și izmene, măcelărind pe nemții îngroziți. Inamicul totuși a înaintat cu câțiva kilometri pe toată linia, aceasta grație aliaților noștri slavi care aproape peste tot și-au abandonat pozițiile lor, pe care noi am fost nevoiți să le recucerim”.

 

Jertfa corpului sanitar

 

     Peste patru sute de medici, farmaciști și veterinari au căzut jertfă în lupta aceea aspră și grea pentru reîntregirea neamului. Numărul lor exact nu ne este cunoscut. Remarcăm însă că, în toiul epidemiilor de tifos exantematic, febra recurentă și gripă, proporția generală a morților față de numărul îmbolnăvirilor a fost între 15 și 25%, în timp ce în rândul corpului medical și farmaceutic a fost de 45%.
     Specialiștii militari apreciază că, raportând mortalitatea la efectivul total de 2.800 de ofițeri sanitari, ajungem la un dureros 14% din efectiv, aproape identic cu cel al infanteriei. Pierderile medicilor au fost nu numai în unitățile militare de pe front, ci chiar mai mult în zona interioară, acolo unde lupta cu tifosul exantematic și febra recurentă a fost cea mai intensivă. Activitatea corpului sanitar a asigurat Armatei și Patriei efectivele necesare sănătoase care să lupte și să învingă. Gloria se raportează la întreg corpul sanitar, cu sacrificiile cunoscute și necunoscute, care îi constituie o epopee unică în analele medicinei de război (Cartea de aur a ofițerilor sanitari și personalului, morți pentru patrie, 1916–1920, pag. 13).
     Sfârșitul anului 1917 este însă unul nefast pentru România. La 9 decembrie se încheie la Focșani armistițiul între guvernul român și delegații Puterilor Centrale, și apoi încep tratativele de pace de la Buftea, iar la 7 mai 1918 tratatul de pace de la București, pe care însă regele nu l-a semnat niciodată.
     În fața acestor evenimente, la 13 martie 1918, Ion Cantacuzino și-a dat demisia de la Directoratul Sănătății, care, ca urmare a acestui fapt, s-a și desființat. Profesorul, tulburat profund de aceste neîmpliniri sociale nu s-a mai întors la București, ci, însoțit de câțiva dintre colaboratorii săi a plecat în Franța, în iunie 1918, sub forma unei misiuni române a Crucii Roșii pentru a activa acolo în domeniul medical. România a rămas sub regimul tratatului de pace de la București doar câteva luni, până în toamna anului 1918, când, odată cu înfrângerea Germaniei, tratatul a fost anulat, iar România a reintrat în rândurile aliaților din Antanta, alături de care a luptat până la sfârșitul războiului.
     În iunie 1920, dr. Cantacuzino, chemat în țară și făcând parte din guvernul de atunci, ca ministru de stat, și-a pus semnătura ca șef al delegației române la Tratatul de la Trianon – primul dintre tratatele cele mai importante din zbuciumata istorie a poporului român. În felul acesta s-a împlinit marele vis al țării, care și-a văzut realizată unitatea sa națională.
     La comemorarea din 1933 a medicilor și farmaciștilor morți în războiul național pentru întregirea neamului, dr. Ion Cantacuzino – atunci ministru al sănătății – spunea cu pietate: „A fost secerată floarea tineretului medical (...). Câte exemple n-aș putea cita de medici, plini de viață, loviți brutal în exercițiul nobilei lor profesiuni și conștienți de starea lor, așteptând, cu cea mai admirabilă seninătate și cu conștiința împăcată moartea nemiloasă? Câte nume respectate sau regretate îmi vin, în momentul de față pe buze și cum aș dori ca tineretul care ne ascultă să afle de la mine de ce au fost capabile în acele momente anumite suflete alese, stăpâne pe sine și susținute de cel mai clar și mai simplu sentiment de datorie (...). Tineretul medical de astăzi trebuie să nu uite prin ce momente tragice a trecut generația noastră ca să poată ajunge la făurirea României întregite, actuale. (...) trebuie ca împreună cu noi, să-și închine gândirea spre amintirea morților noștri” (România Medicală, nr 11, anul 1933).
     În cartea document, „Cartea de aur a ofițerilor sanitari și personalului, morți pentru patrie, 1916–1920”, publicată în 1933 (cu ocazia acestei comemorări) regina Maria descrie cele trăite și văzute în timpul războiului: „Mi s-a cerut să scriu primul cuvânt pentru această carte de aur. Sunt mândră că am prilejul să mă închin înaintea acelor care, în timpul Marelui Război, și-au făcut datoria în condiții nespus de grele. Prin forța împrejurărilor, mă găseam în contact cu toate organizările militare și cele de Cruce Roșie. Așteptau de la mine îndemn și ajutor. Am văzut prin urmare, cum munceau acești bravi bărbați și femei. Aduc laude jertfei lor necontenite din vremuri grele de pericole fără seamă. Căci au fost momente unde totul lipsea: spitale, medicamente, pansamente, narcotice, lemne, săpun, alimente... Și cu toate acestea medicii noștri au dus lupta fără șovăire, trecând prin toate greutățile, învingând și sărăcia mereu crescândă și lipsurile cele mai elementare.
     Ajutați de femei îmboldite de același spirit al sacrificiului de sine, i-am văzut încordându-și toate puterile, senini în mijlocul celor mai groaznice împrejurări, nepăsători față de arșiță și de secetă, de frig, de ploaie, de noroi, de mizerie, și de veșnica amenințare a unei subite evacuări, fără frică, gata la datorie, oferindu-și viața, strângându-și rândurile subțiate, gata să ajute, să susție, să aline, în ciuda Soartei, Moartei și a disperării – eroi într-adevăr, eroi adesea fără nume, necunoscuți, uitați. Dar eu, Regina lor, pe niciunul nu-l pot uita și când mi-aduc aminte de ei, și de tot ce am văzut atuncea, calde cuvinte de recunoștință și de admirație îmi vin pe buze.
     Am văzut cum hangare, grajdiuri de lemn sau chiar case țărănești dărâmate se prefăceau în spitale. Am văzut acești oameni bălăcind în mocirlă, prin sate părăsite și uitate de Dumnezeu, luptând cu lipsa de ajutoare și de merinde. Zăpezile opreau comunicațiile cu lumea din afara. Nu se puteau aștepta la nici un sprijin. Totuși nu pierdeau speranța, se zbăteau în puhoiul de boli și de contagiuni, jertfindu-și pe rând viața, așa că cel care rămăsese pentru a îngropa pe ceilalți muncea, apoi, cât zece inși. Da, am fost pretutindeni cu dânșii. Toate acestea le-am văzut cu ochii mei. Nu vorbesc din auzite, ci ca martor”.

 

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.