Cu siguranţă, Nicolae Vătămanu a fost un om pentru
care exerciţiul memoriei a fost întotdeauna un act de excelenţă culturală. Mai
mult, el s-a bucurat de un exces de memorie, fapt cu totul „sanitar“, îndeosebi
astăzi, când mulţi inşi cu pretenţii intelectuale uită de la mână până la gură
aspecte esenţiale din viaţa naţiei, punând între parantezele nedrepte ale
uitării întâmplări, locuri, oameni şi opere ce altminteri ar reprezenta prilej
de mândrie naţională. Nu şi la noi, din păcate.
Nicolae
Vătămanu (născut în 1897 şi tragic dispărut la cutremurul din martie 1977),
medic, iatroistoric bine-cunoscut în cultura românească şi fotograf pasionat, a
fost un mare iubitor al Bucureştilor, un cercetător atent, care s-a aplecat cu
dragoste asupra documentelor, şi care ne povesteşte cu farmec despre oraşul pe
care îl iubim cu toţii. A fost cunoscut în vremea lui şi datorită rubricii
săptămânale din ziarul „Universul“, intitulate „Sfaturile medicului“.
Cum
spuneam, Nicolae Vătămanu are nu doar o aducere aminte prodigioasă, ci a nutrit
şi o autentică pasiune pentru tot ce înseamnă Bucureşti, poveşti de demult şi
locuri frumoase ale Capitalei noastre. Dacă adăugăm la aceste ingrediente
intelectuale şi o retorică de scriitor autentic, un talent rar de a mânui
textul peste media intelectuală, atunci faptul că a conceput şi scris două
excepţionale cărţi dedicate oraşului întemeiat de Bucur nu trebuie să mire pe
nimeni. Apărute în vechiul regim, prin anii ’70, reeditate la Editura Vremea,
volumele Istorie bucureşteană şi Odinioară în Bucureşti reprezintă un
memento de gală de care bătrânul oraş chiar avea nevoie.
Precum
Constantin Bacalbaşa ieri, ca Adrian Majuru astăzi, Nicolae Vătămanu,
intelectual rafinat şi harnic scormonitor în arhive, a recuperat felii din
istoria ştiută şi neştiută a marelui oraş, odinioară abia un târguşor, în
prezent ditamai megalopolisul. Iar aceste istorii ale sale sunt vii, nicidecum
aride: întâmplări cu oameni simpli (birjari şi ucenici), negustori şi personaje
istorice (Tudor Vladimirescu, Vodă Caragea), poveşti ale străzilor (şoseaua
Kiseleff, Podul Mogoşoaiei) şi caselor de altădată (inclusiv a câtorva în care
a locuit Eminescu); nu lipsesc cişmelele, Fântâna Filaret, Cişmigiul şi Bucureştioaia.
Şi tot ca iluştrii săi colegi de amor întru Bucureşti, Nicolae Vătămanu
stăpâneşte arta de a pune laolaltă descrierea caselor, monumentelor şi
locurilor memorabile din Capitală cu evocarea unor întâmplări, episoade şi
anecdote care au făcut savoarea vremurilor de altădată.
În
cartea Istorie bucureşteană găsim,
prin urmare, secţiunea „Oameni şi locuri“, dedicată celor văzute (construcţii,
viziuni şi personalităţi), dar şi secţiunea „Întâmplări“ (plină de povestiri şi
rumori din timpurile vechi, realităţi istoric datate, astăzi, ca şi
invizibile). La fel, în volumul Odinioară
în Bucureşti întâlnim o parte intitulată „Drumuri şi locuri“, în care sunt
aduse în prezent bulevarde, străzi, căi şi întâmplările lor minunate, după cum
există şi o a doua secţiune, „Lume şi năravuri“, despre bătăile, petrecerile şi
cântecele din alte epoci. Inutil să mai subliniez că această îngemănare între
reperul arhitectonic, estetica ţesutului urban, consemnarea tribulaţiilor
mondene dragi personalităţilor vremii, recuperarea unor figuri urbane mitice în
leatul lor dar total ignorate astăzi, anecdote savuroase, întâmplări reale,
zvonuri, fantasme şi năravuri, ei bine toate ajung să creioneze un tablou
fascinant acestui oraş insuficient de iubit de locuitorii lui din prezent.
Doctorul
Vătămanu are justa intuiţie a unor straturi narative ascunse, a unor cadre de
antropologie orăşenească ascunse sub mişcările adesea înşelătoare ale unui
progres industrial şi arhitectural haotic şi nu de puţine ori asasin. Din acest
punct de vedere, mi se pare evident hiatusul între lumea bucureşteană veche,
aşezată, bine structurată, cu o noimă clară şi un simţ solid al ierarhiei
sociale, pe de o parte, şi prezentul anomic, de tip junglă urbană, pigmentat de
abuzuri administrative şi eşecuri estetice grandioase dar foarte costisitoare,
în care populaţia debusolată şi eterogenă tropăie non-ecologic către o
sugrumare postindustrială lentă dar sigură a urbei. De aceea, evocările,
consemnările şi recuperările istorice realizate de Nicolae Vătămanu în cele
două volume joacă rolul unui demers sanitar, mnezic şi terapeutic deopotrivă,
din unghiul cărora rezultă un Bucureşti foarte occidental, cu ştaif de high life, dar extraordinar de colorat
şi armonios, peste a cărui cromatică se aşază o fermecătoare patină orientală.
