Sănătatea face rating. Nu oricum, nu
oricând, nu oriunde. În România, disperarea unui chirurg în faţa gravelor
lipsuri ale sistemului în care profesează face – în aşteptarea alegerilor de
anul viitor – audienţe chiar şi pentru realizatori, care altfel îşi numără
zerourile. De după virgulă, din rating. Dar nu aceasta e problema. Sunt
subiecte pentru care întotdeauna ar trebui să se găsească timp şi loc de discuţie.
Însă când profiţi de o astfel de conjunctură pentru a livra audienţei (care,
poate, se află în faţa televizorului aşteptând să înceapă emisiunea mai
talentatului coleg care-ţi urmează în program) ideile tale pline de o
periculoasă candoare, riscul de a transforma o dezbatere legitimă într-un circ
ieftin este mare.
Ce zice însă „jurnalistul“ (Robert Turcescu,
în emisiunea „Sub semnul întrebării“)? Pe scurt, că banii plătitorului de taxe
merg şi către fumători, alcoolici sau sedentari, adică aceia care şi-ar bate,
chipurile, „joc de ei înşişi“. Ziaristul, fire iscoditoare, reputat deja pentru
documentarea minuţioasă pe care o face (de pildă, pentru a afla ce şi cum e cu
mineritul cu cianuri, s-a dus până în Noua Zeelandă), a găsit şi motivul pentru
care lucrurile acestea se întâmplă: pentru ca primul-ministru să le poată spune
apoi „aveţi din partea guvernului tratament gratuit“.
Un asemenea punct de vedere nu este însă
nou. Nu cu mult timp în urmă, un alt reprezentant al presei generaliste, Dan
Marinescu, redactor-şef Adevărul, găsea motivul pentru care sistemul românesc
de sănătate este în colaps: tratamentele gratuite acordate urgenţelor. Vajnicul
combatant cu racilele sistemului văzuse cum, la UPU, se prezentaseră câţiva cetăţeni
răniţi într-o încăierare.
Ducând spre absurd raţionamentele de mai
sus, „ideal“ ar fi un sistem de excludere socială, din care să nu poată face
parte chiar oricine – oricum, nu cei ce fumează (de ce să stabilim arbitrar
limita la două pachete, când îi putem exclude pe toţi?), consumă alcool în
exces (jurnalistul va stabili şi limita aceasta, în următorul său moment
tahilalic) sau nu fac suficiente exerciţii fizice (pe-ăştia îi prindem la
cântar, nu?). Şi dacă tot am făcut o listă negativă, de ce să ne oprim aici cu
discriminarea? Sigur, jurnalistul va găsi motive pentru a-i înscrie pe listă pe
toţi cei care nu-i sunt simpatici. Inclusiv, desigur, pe colegul său mai
erudit, mai bine articulat şi mai urmărit, care-l ironizează seară de seară, în
emisiunea ce urmează la acelaşi post de televiziune.
Chiar dacă
sunt pline de naivităţi, de indicaţii greşite, de informaţii medicale
incomplete şi incorecte, discursurile mediatice nu sunt benigne. Ele distrag,
în primul rând, atenţia, de la problemele reale. Apoi, într-o ţară în care
educaţia nu constituie o prioritate, asemenea opinii îşi găsesc un sol fertil.
Astăzi vorbim de „populismul“ din spatele asigurărilor universale, mâine poate
redescoperim eugenia, iar poimâine căutăm suporteri pentru a le pune în practică.
Chiar dacă „jurnaliştii“ înşişi au mai chiulit de pe la şcoală şi poate că nu
au cel mai inteligent raţionament, responsabilitatea pentru inepţiile pe care
le vehiculează în spaţiul public trebuie asumată de cineva. La fel, şi educaţia
lor formală. Într-o ţară aflată de prea multă vreme în derivă, riscăm ca sănătatea
publică la care nu se pricep politicienii să devină o ţintă a discursurilor
extremoide. Faptul că, dacă s-ar ajunge să fie puse în practică astfel de selecţii
pozitive, jurnaliştii noştri ar fi primii pe listă chiar nu mai contează.
