Coloana
vertebrală este stâlpul de rezistenţă al arhitecturii sistemului osos şi
muscular, care, la rândul lor, asigură posibilitatea dispunerii organelor.
Activitatea noastră nu ar fi posibilă fără buna funcţionare a acestei structuri
extrem de interesante. Dacă un artist ar fi sculptat o coloană vertebrală, iar
aceasta nu ar fi fost cunoscută de oameni, cu siguranţă că opera sa ar fi fost
extrem de apreciată. Însă Constantin Brâncuşi (1876–1957) a realizat celebra
operă „Coloana Infinitului“, actual restaurată şi atent îngrijită într-unul din
parcurile din Târgu Jiu. Gustav Eiffel (1832–1923), când a conceput turnul ce-i
poartă numele, s-a inspirat din principiile anatomiei organismului, ale
sistemului osos. Trebuie să recunoaştem că întotdeauna creaţiile naturale au în
sine legile perfecţiunii, iar conceptul de „perfecţiune“, chiar dacă are
limite, ne trimite cu gândul către ideea de lucru bine făcut.
„Coloana
Infinitului“ are o semnificaţie spirituală (deschiderea perspectivei către
orizonturi nemărginite), o „substanţă vitală“ cu valoare deosebită. Prin
analogie, putem spune că, în interiorul coloanei vertebrale, există o structură
cu valoare funcţională absolută.
În
canalul rahidian (format prin suprapunerea vertebrelor anterior şi a arcurilor
vertebrale posterior), de la vertebra C1 la vertebra L2 se află măduva spinării,
substanţa nervoasă care participă la nenumărate activităţi ale organismului. În
substanţa cenuşie a măduvei spinării se află centrii nervoşi ai unor „programe
automate de acţiune“, reflexele. Ele pot fi: somatice (simple, cum ar fi reflexul miotactic – contracţia bruscă
a unui muşchi, ca răspuns la întinderea tendonului său, ori reflexul nociceptiv
– retragerea bruscă a unui membru din faţa unui stimul nociv; reflexe complexe,
de postură, locomoţie, scărpinat etc.) şi vegetative.
Reflexele spinale vegetative gestionează activitatea organelor interne, vaselor
de sânge şi glandelor (reflexul pupilodilatator, cardioaccelerator, vasomotor,
pilomotor, sudoral, adrenosecretor, micţiune, defecaţie, erecţie, ejaculaţie).
Substanţa
albă a măduvei asigură funcţia de conducere a măduvei spinării. Prin fire
„electrice“ speciale se transmit către creier informaţiile sensibilităţii
(corpului, membrelor): sensibilitatea termică şi dureroasă, tactilă grosieră,
tactilă fină, sensibilitatea proprioceptivă conştientă kinestezică (simţul poziţiei
şi al mişcării în spaţiu), sensibilitatea proprioceptivă inconştientă (implicată
în controlul mişcării), sensibilitatea interoceptivă (de la organele interne).
Prin
căile descendente se transmit către muşchi comenzile pentru mişcări voluntare
(fasciculele piramidale), comenzile pentru reglarea tonusului, coordonarea
motorie automată, menţinerea posturii şi echilibrului corpului (fasciculele
extrapiramidale). Nervii spinali conectează măduva spinării cu
receptorii şi efectorii (somatici şi vegetativi).
Aşadar,
coloana vertebrală protejează măduva spinării, substanţă care intervine în funcţionarea
motorie, senzorială şi viscero-vegetativă, senzorial-perceptiv: preia informaţii
de la receptori şi transmite spre creier senzaţiile cutanate (tactile, termice,
dureroase de la nivelul întregului corp, cu excepţia feţei), senzaţiile proprioceptive
(despre poziţia şi mişcarea în spaţiu a segmentelor corpului), senzaţii interne
(din viscere), este implicată şi în mecanismele vederii (dilatarea pupilei); în
aria activităţii: primeşte de la creier comenzile pentru motricitatea voluntară
şi involuntară şi le trimite la muşchi (de la gât, trunchi şi membre); are un
rol important în adaptarea şi apărarea organismului (reflexe somatice, de apărare),
în funcţionarea organică (reflexe vegetative). De asemenea, măduva spinării
trimite impulsuri şi controlează activitatea cordului, respiraţiei, digestiei,
sfincterelor etc.
Aşa
cum „Coloana infinitului“ ne inspiră ideea de perfecţiune, de deschidere către
orizonturi ideatice, spirituale, tot aşa coloana vertebrală ne permite să acţionăm
liberi, să migrăm către orizonturi noi, să stăm drepţi din punct de vedere funcţional,
drepţi în faţa destinului. Patologia vertebro-medulară reduce posibilităţile acţionale,
reduce dramatic calitatea vieţii omului.
Leziunile
traumatice ale măduvei spinării sunt o cauză frecventă a invalidităţii, cu o
rată mare de incidenţă în multe societăţi moderne. Din păcate, această rată a
crescut în ultimele decenii, din cauza accidentelor rutiere extrem de violente.
Aceste leziuni conduc la tulburări în sfera sensibilităţii, motricităţii şi
funcţionării organice (de exemplu, în funcţionarea vezicii urinare, rectului,
organelor genitale). Magnitudinea tulburărilor depinde de gravitatea şi
localizarea leziunii.
Este
necesar să luăm în calcul şi modificările psihologice ale pacientului, deoarece
acestea au un impact semnificativ asupra evoluţiei medicale. Afecţiunile măduvei
spinării pot antrena dezadaptări psihologice, tensionează rolurile şi relaţiile
de familie, reduc dramatic calitatea vieţii. Reacţia iniţială a pacientului poate fi o reacţie de negare, mecanism de apărare ce împiedică
înfruntarea directă a modificărilor neaşteptate/bruşte produse în viaţa
victimei. Pacientul poate experimenta o serie de emoţii contradictorii: furie,
neîncredere, frică, speranţă şi disperare.
Teoriaatribuirii responsabilităţii susţine
teza că oamenii încearcă să găsească explicaţii pentru cauzele evenimentelor
importante din viaţa lor. Dacă pacientul atribuie cauzalitatea unor forţe
dincolo de controlul său, pot apărea sentimente de furie şi neajutorare, se
poate prelungi perioada de vulnerabilitate psihică. Dacă pacientul se
responsabilizează pentru cele întâmplate, atunci acceptă mai uşor situaţia,
adaptându-se mai uşor stării de şoc. Aceste sentimente şi atribuiri se păstrează
o perioadă, însă, în etapele următoare ale evoluţiei bolii, apar alte gânduri şi
stări emoţionale, atribuirile nemaiavând un impact semnificativ asupra
schemelor cognitive şi emoţionale ale pacientului. Ulterior, el devine
preocupat mai intens de modificările percepţiei imaginii corporale. Perturbarea
senzaţiilor corporale şi ale motricităţii produc schimbări în imaginea corpului, ceea ce poate cauza
traume psihologice semnificative. Unii cercetători propun cercetarea stimei de
sine corporale. Însă mai relevantă este relaţia dintre modificările funcţionale
şi riscul de depresie. În această relaţie intervine un alt simptom dramatic – durerea, o problemă majoră în cazuistica
aceasta. Experienţa durerii este accentuată de factori psihologici emoţionali,
cum ar fi anxietatea, acceptare scăzută a situaţiei. Durerea, anxietatea şi
depresia scad semnificativ satisfacţia vieţii. Au fost descoperite niveluri
ridicate ale consumului de alcool şi de droguri mai ales la acei pacienţi care
se confruntă cu durere după accidentare.
Depresia se poate accentua,
astfel încât apar gânduri şi tentative de suicid (mult mai frecvente decât în
populaţia fără astfel de afecţiuni – cei cu istoric psihiatric, cu probleme emoţionale,
sociale sunt mai vulnerabili). Rata sinuciderilor printre persoanele cu afecţiuni
ale MS ar fi mai mare de patru-cinci ori decât ratele sinuciderilor în funcţie
de vârstă, sex, rasă pentru populaţia generală, favorizată de factorii
psihologici precum tulburările afective, tulburările psihiatrice.
La
pacienţii paraplegici, infecţiile urinare
complică viaţa personală şi socială. Aceşti indivizi îşi petrec foarte mult
timp în pat sau sunt internaţi în spital. Experienţele negative în plan social
creează premisele retragerii, izolării. Atât pentru tetraplegici, cât şi pentru paraplegici,
calitatea vieţii se prăbuşeşte dramatic (funcţia fizică şi independenţa,
accesibilitate, stare de bine emoţională, stigmat, spontaneitate, relaţii şi
funcţii sociale, ocupaţie, finanţe, starea de bine fizică).
Impactul
asupra familiei este direct proporţional
cu gravitatea tulburărilor emoţionale, de comportament ale pacientului, cu
gradul dizabilităţii funcţionale şi al problemelor sociale, financiare. Stresul
familiei este accentuat, comparabil cu nivelul stresului pacientului. La
îngrijitori/însoţitori se înregistrează sentimente de frustrare, izolare socială,
vină şi chiar resentimente. Îngrijirea în sine presupune un efort psihic şi
fizic foarte consistent, aşa încât înregistrăm riscul ca însuşi însoţitorul să
devină un pacient în viitor, o victimă colaterală.
Implicarea
pacientului în muncă sau în activităţi academice postaccidentare
ţine de factorii individuali şi cei legaţi de accidentare (vârsta la momentul rănirii,
timpul de la accidentare, gradul de deteriorare, cea mai înaltă calificare
educaţională obţinută preaccidentare, ocupaţia preaccident), factori
circumstanţiali (mijloacele de transport, dificultăţile de acces, discriminarea
percepută la locul de muncă, constrângere financiară de a munci şi nivelul
perceput al abilităţilor).
În
final, reamintim cititorului necesitatea de a se îngriji de sănătatea coloanei
vertebrale. Ea este axul organismului, un element vital al funcţionării noastre
de zi cu zi. Nu trebuie să uităm că structurile neurale odată lezate nu îşi mai
revin sau chiar leziunile rămân definitive. Deşi unele dintre ele pot fi supuse
proceselor de reparare sau ameliorare, „memoria organică“ şi perturbarea
„energiei vitale“ a organismului vor avea afecte asupra satisfacţiei de viaţă,
nivelului calităţii vieţii şi ratei de supravieţuire. Mesajul este de protecţie
şi prevenire a leziunilor vertebro-medulare traumatice şi de limitare pe cât
posibil a celor degenerative, întrucât structurile neurale medulare, ca şi
nervii rahidieni, au o capacitate limitată de reabilitare. Cu toate măsurile
terapeutice moderne, multe din asemenea leziuni rămân definitive. De altfel, în
limbajul popular se spune că „precauţia este mama înţelepciunii“.
