Sala Studio a Teatrului de Comedie a găzduit duminică, 10 decembrie, premiera spectacolului Nu sunt Turnul Eiffel. În regia actorului și regizorului Dragoș Huluba, spectacolul spune povestea a doi tineri care se întovărășesc la drum, după ce au pierdut același autobuz. Subtil, calea pe care aceștia pășesc se transformă în povestea unei vieţi în doi. Timp de o oră și jumătate, spectatorii sunt purtaţi din planul real în cel imaginar. Trecerea de la o lume la cealaltă este abil punctată prin elemente sonore și vizuale.

Spectacolul debutează într-o notă rezervată, specifică tatonărilor de la început de relaţie. Treptat, tonul rece este înlocuit de unul jucăuș, pe alocuri chiar sarcastic, pentru ca la final să fie înlocuit de glasul dur al realităţii. Folosind metafore simple, dar profunde, „Nu sunt Turnul Eiffel” ne poartă prin toate etapele unei relaţii, atât de cunoscute tuturor. Simpla ilustrare a personajelor – un el și o ea aproape lipsiţi de identitate – ne întărește ideea că povestea lor poate fi povestea oricăruia dintre noi. Scenele specifice perioadei în care a fost scrisă piesa se împletesc cu trimiteri și gesturi aparţinând mai degrabă zilelor de astăzi.

Așteptări și realitate

Fiecare tablou care se adaugă poveștii invită la reflecţie. Întrebări precum „Ce contează cu adevărat într-o relaţie?” sau „Unde se termină ambiţiile mele și ale tale și unde începe fericirea noastră?” se nasc firesc pe parcursul spectacolului. Pe măsură ce firul narativ își urmează cursul, suntem martori la ceea ce se întâmplă atunci când o relaţie este definită prin prisma canoanelor implementate de „gura lumii”, și cum se poate ea schimba atunci când protagoniștii renunţă la orgolii și încep să gândească... cu propriile inimi.

În rolurile principale, Anca Dumitra și Dan Rădulescu conturează cu înflăcărare personaje puternice, extrem de realiste. Sunt secondaţi abil de Andreea Samson, Violeta Huluba și Dragoș Huluba, personificări ale „fantomelor” de ieri și de astăzi, care au un rol definitoriu în parcursul relaţiei. Acesta este subliniat inclusiv prin costumele abracadabrante, dar de bun gust, gândite de Doina Levintza.

Decorul este unul inedit, care ni se desfășoară în faţa ochilor pe măsură ce povestea celor doi capătă contur. Un plus de originalitate este adăugat de fundalul sonor live, care amintește de epoca filmului mut. Acesta este asigurat de Luca Rusu. El întruchipează un pianist, a cărui intervenţie pe parcursul spectacolului nu se oprește aici.

Având un final deschis, spectacolul mi-a stârnit un val de emoţii. Dacă ar fi să îl rezum, aș face-o folosind următorul schimb de replici: „— Tu ești ca un proiect într-o primă formă. Întotdeauna prima formă a proiectelor are ceva stupid. La început, nici chiar Turnul Eiffel nu era așa. La început era la un pas de catastrofă! (...) — Dar eu nu sunt Turnul Eiffel!”.