Navetele spaţiale şi operaţiile pe creier. În
vorbirea curentă, cu ele comparăm activităţile umane mai mult sau mai puţin
complexe, când vrem să ne convingem interlocutorii – sau pe noi înşine – că
aproape nimic nu este imposibil. Fie că-i vorba de legatul la şireturi şi
mersul pe bicicletă din copilărie, de admiterea la facultate şi parcarea
laterală din tinereţe sau de jobul într-o multinaţională şi creşterea unui
copil de la maturitate, toate pălesc, suntem asiguraţi, în faţa sarcinii pe
care o au inginerii aerospaţiali sau neurochirurgii. Este un lucru logic, de
la sine înţeles, chiar dacă puţini dintre noi i-am urmărit vreodată la lucru.
Primele contacte
Într-una din sălile de operaţie ale
Clinicii de neurochirurgie din Cluj, primirea unui observator nu diferă prea
mult de cea rezervată musafirului din biroul comun al unei companii oarecare –
se schimbă saluturi, se fac prezentări… Doar că aici te străduieşti să-i
asociezi fiecăruia numele cu privirea, unul din puţinele lucruri care diferenţiază
între ei oamenii acoperiţi din cap până-n picioare de bonete, măşti, halate şi
mănuşi. Iar în mijlocul încăperii, întins pe o masă şi ascuns sub câmpuri
sterile, un pacient aşteaptă să fie operat: mai precis, să i se extirpe o tumoră
cerebrală. Nu-i, aşadar, nevoie de tăieturi regizorale sau coloane sonore
pentru dramatizare: realitatea este mai impresionantă decât orice film.
Când reapare în sală, profesorul Ştefan Florian, şeful clinicii, se interesează când m-am
născut; la răspunsul meu, pe care probabil că-l anticipase – „În 1982“ –,
fixează cu privirea un punct situat deasupra mesei: „Ei bine, lampa asta are
cu vreo zece ani mai mulţi decât tine“. În timp ce colaboratorii aranjează
microscopul operator la capul pacientului, focalizându-l pe porţiunea de creier
deja expusă, îmi vorbeşte despre scaunul special din care urmează să opereze:
„De câteva săptămâni l-am cumpărat. În loc să-mi iau maşină, mi-am luat scaun
pentru sală“. Iar înainte de-a purcede, mai are timp să-mi descrie în câteva
cuvinte situaţia şi procedura: tumora care se află sub lobii frontali trebuie
dezinserată de pe bază, devascularizată, iar apoi redusă. După aceea, nu se
mai spun prea multe pentru o vreme: operaţia propriu-zisă începe, iar
profesorul întrerupe liniştea doar ca să dea o indicaţie ori să ceară vreun
instrument. În timpul ăsta – să fi fost zece minute, să fi fost treizeci? – urmăresc
din spate tot ce se-ntâmplă, privind fie direct, printre cei doi chirurgi, fie
pe monitor, fără să-ndrăznesc să pun vreo întrebare.
Performanţe
ignorate
Deodată – probabil la încheierea unei etape
delicate, de desfăşurarea căreia numai eu nu fusesem conştient – profesorul
pare să se destindă, iar detaliile încep să curgă cu generozitate, pe măsură ce
fragmentele de tumoră se adună tot mai multe şi mai mari pe măsuţa asistentei.
Tumora era un meningiom de planum
sphenoidale, care comprima nervul optic, provocând pacientului tulburări de
vedere. Căile de abord pentru o astfel de localizare, în linii generale, sunt
două: frontală şi laterală. Majoritatea neurochirurgilor ar alege prima variantă,
în care se deschid şi sinusurile frontale bilateral, cu risc de infecţie,
manevrarea lobilor frontali produce tulburări de memorie, de gândire, de
concentrare, de personalitate şi, în plus, ultimul element care apare în câmpul
operator este tocmai nervul optic. În schimb, prin abordul lateral, nervul
optic, care trebuie menajat, este localizat chiar de la început. Genul acesta
de abord pentru tumori cu astfel de localizare a fost prezentat anul trecut, la
un congres al Mării Negre, de trei chirurgi: renumiţii profesori Samii şi
Fahlbusch din Germania, ambii trecuţi de 70 de ani, cu câte 71–72 de cazuri, şi
profesorul Florian – mai puţin cu trei-patru cazuri, dar şi cu 20 de ani.
Amintindu-şi de o întrebare de-a mea din
cursul dimineţii – senzaţionalism de reporter – dacă urmează să efectueze vreo
operaţie mai deosebită, dsa îmi spune acum, aproape de final: „Uite, presupun că
aceasta a fost o intervenţie destul de dificilă“, după care notează amuzat, mai
mult pentru sine: „Alţii apar «pe sticlă» pentru mult mai puţin“. În ziua în
care cranioplastia realizată de un coleg din ţară era menţionată pe mai multe
posturi de televiziune, profesorul Florian operase o tumoră de trunchi
cerebral, două anevrisme şi o altă malformaţie arteriovenoasă, despre care nu
s-a auzit nimic, nici măcar la ştirile locale…
Când îşi încheie misiunea, le mulţumeşte
colaboratorilor, îi lasă să închidă şi se mută, cu mine pe urme, în sala învecinată.
Alte saluturi, alte prezentări. Aici, pacientul a fost deschis de un rezident
de an mare. Tot un meningiom, dar mai friabil – aşa că poate fi aspirat – şi
mai superficial, deci îl operează în picioare, sub lupe. Apropo, lupele sunt
cumpărate tot din fonduri proprii. Şi că veni vorba, asistenta îmi arată tot
instrumentarul din faţa ei, care a fost cumpărat de profesor: pense, foarfece,
decolatoare… „Am primit două granturi, mi-am făcut cercetarea, am publicat
rezultatele, iar din bani am achiziţionat instrumentar pentru clinică“, povesteşte,
ca pe ceva firesc, profesorul Florian. „Dacă vrei să progresezi, ai nevoie şi
de scule“.
În pielea altuia
Ca să pot asista la cele două intervenţii,
profesorul îmi împrumutase un rând de-al său de echipament: bandană, bluză,
halat, pantalon, saboţi. Un echivalent în engleză al expresiei „a te pune în
pielea altuia“ este „to put yourself in
someone else’s shoes“. Ei bine, asta nu-i suficient ca să te pui în situaţia
celuilalt, este, cel mult, un biet început: după trei-patru ore în sala de
operaţie, sunt obosit, un pic asudat, mă dor picioarele şi spatele – şi eu n-am
făcut, de fapt, nimic. Urmează o pauză binemeritată pentru profesorul Florian,
care mă conduce prin pavilionul, vechi din 1903, ce găzduieşte clinica. Îmi
arată întâi noul bloc operator, recent amenajat în locul fostei terapii
intensive: două săli concepute după ultimele cerinţe, cu dotări noi – da,
inclusiv lămpile, considerabil mai puternice. În curând, celelalte trei săli
urmează să intre şi ele în renovare, activitatea mutându-se în întregime, până
la toamnă, în acestea două. Trecem din nou, pe urmele vizitei cu întreg alaiul
de la începutul zilei, prin saloanele de la primul etaj şi de la mansarda cu
aspect rustic, acolo unde, înainte de 2001, erau doar porumbei. Atunci,
mansardarea a însemnat creşterea capacităţii secţiei de la 50 la 75 de paturi.
„Şi tot nu ne ajung, la ce volum de muncă avem“, reia profesorul Florian, când
ajungem în biroul său. „Cu cele trei săli de acum, facem cam 2.200–2.300 de
operaţii pe an, iar la cinci, câte vor fi în curând, am avea nevoie de cel puţin
alte 20 de paturi…“ Ar fi fost loc de mai multe, dacă s-ar fi pus o baie pe
hol, nu câte una la un salon sau două, dar aşa este mult mai civilizat.
Răsturnare de situaţie
Pentru un necunoscător, lucrurile stau bine
la clinica de neurochirurgie din Cluj şi s-ar zice că aşa au stat tot timpul.
Dar nu-i chiar aşa. De fapt, pe la începutul deceniului trecut, lucrurile erau
chiar tulburi. Din cauza lucrărilor de renovare ce trenau de la mijlocul anilor
’90, activitatea se mutase în cadrul secţiei de chirurgie toracică, iar cu clădirea
evacuată începuseră şi alţii să-şi facă planuri. Estimate iniţial la şase luni,
lucrările aveau să se încheie după şase ani: „Ne-am mutat înapoi prin
2001–2002, după ce-am ajuns directorul DSP şi am putut urgenta lucrurile“. Tot
acum vreo zece ani, clinica de la Cluj era propusă spre desfiinţare, urmând să
i se ia dreptul de a forma specialişti – între timp, a devenit secţie de
referinţă pe plan naţional. Ce înseamnă asta? „Am lărgit foarte mult spectrul
de intervenţii neurochirurgicale. Patologia vasculară (anevrisme, malformaţii
arteriovenoase) nu se aborda aproape deloc, decât urgenţele – acum se operează
100–110 anevrisme pe an. Se operau cam două-patru tumori cerebrale pe lună; eu
numai astăzi operez patru, iar anual, vreo 350, şi nu sunt singurul chirurg, în
total avem în clinică 500 pe an. Patologia pediatrică nu era deloc abordată,
acum o facem pe toată. Cel mai mic copil pe care l-am operat vreodată, de
meningomielocel, avea trei ore: se născuse prin cezariană la ora 9, a fost
transferat la noi cu incubatorul, la 12 era pe masa de operaţie, iar două ore
mai târziu era înapoi la neonatologie. Cel mai mic pacient operat de tumoră
cerebrală avea 17 zile.“ Profesorul se mândreşte însă şi cu realizările
colegilor – printre ei, dr. Tiberiu Maior, specializat pe patologia spinală,
unde face toate tipurile de abord, probabil singurul din ţară care operează
tumorile de sacru, dr. Ioan Szabo, cu una din cele mai mari cazuistici pe
tumori de orbită din Europa, sau dr. Horaţiu Stan, cu cea mai mare experienţă în
chirurgia endoscopică din ţară… Şi ei, şi ceilalţi, dirijaţi şi încurajaţi să
se dezvolte pe ariile care-i pasionează, trimişi în străinătate, la specializări.
Acum, experienţa acumulată face ca străinii să vină să înveţe la cursurile de
la Cluj… Cum a fost posibilă această răsturnare de situaţie? „Prin schimbarea
de viziune, de strategie, de mentalitate, prin impunerea unor standarde“.
Viitorul este asigurat
Aveam să întâlnesc, în zilele petrecute la
Cluj, cu ocazia unei veritabile săptămâni de neuroştiinţe de la sfârşitul lui
aprilie, rezidenţi care se mândreau de faptul că activează la clinica de
neurochirurgie de acolo, care nu ar fi dat acel loc pe niciun altul din ţară.
Poate că unul din motive rezidă şi-n filosofia didactică a profesorului
Florian: „Îi responsabilizez de la început, îi repartizez pe lângă toţi cei
zece chirurgi seniori şi îi rotăm astfel încât să lucreze cu fiecare dintre
noi“. Şi ei îmi confirmă că sunt lăsaţi, în funcţie de anul în care sunt, să
facă incizii, să închidă şi să deschidă, să facă plastii de dură… „Un rezident
de anul patru-cinci poate să intre ca mâna a doua alături de mine, ceea ce
pentru ei este extraordinar“, punctează şeful clinicii. În alte vremuri, prin
alte părţi, aşa ceva era de neconceput…
Un alt motiv de mândrie al profesorului îl
reprezintă tinerii din Cercul Studenţesc de Neurochirurgie şi Neurologie,
despre care, în timpul Congresului Euroacademia
Multidisciplinaria Neurotraumatologica, desfăşurat în acele zile, l-am
auzit vorbindu-le multora din invitaţi. De ani de zile, tinerii ţin joia
prezentări în biblioteca din mansarda clinicii, vin la gărzi, asistă la operaţii
şi ajută atât cât pot: probabil că şi schimbările petrecute în clinică în
ultimii ani i-au motivat. „Pe studenţi trebuie în primul rând să nu-i opreşti,
să nu-i frânezi“, spune dsa. „Sunt entuziaşti şi creatori, sunt o permanentă
sursă de idei foarte bune, iar eu îi încurajez, îi coordonez, iar dacă unele
proiecte presupun şi costuri suportabile, le acopăr eu. În fiecare an, câţiva
dintre ei ajung rezidenţi pe neurochirurgie sau neurologie.“ Uitându-ne deci
la specialiştii, rezidenţii şi studenţii crescuţi în aceşti ani la Cluj, putem
spune că viitorul sună bine. „Aşa este, dar nu numai pentru România, completează
profesorul Florian, ci şi pentru Europa: au plecat medici primari în Germania,
medici specialişti în Germania, Franţa, Anglia, Elveţia, formaţi de la cap la
coadă aici. 25 de ani de şcoală investiţi de stat şi pe care-i pierdem. Am şi
foşti studenţi care şi-au început rezidenţiatul direct în Germania, în Franţa…“
Tehnologia nu-i totul
De pe marginea prăpastiei, clinica a ajuns,
în zece ani, aproape de vârf. Desigur, mai sunt lucruri de făcut, lipsuri care îi
grevează activitatea: nu există CT sau RMN, astfel că pacienţii sunt transportaţi
în alte părţi pentru investigaţii; deşi prin alte centre există, dar sunt
subutilizate, în tot Ardealul n-a fost adus un neuroangiograf, care să permită
practicarea chirurgiei endovasculare (aşa se face că, dacă-n Occident 90% din
anevrisme sunt embolizate, în estul continentului acelaşi procent este operat
clasic); cât despre neuronavigaţie, costul tehnicii te împiedică şi doar să
visezi în viitorul apropiat. Unele probleme se vor rezolva în curând, odată cu
deschiderea, într-o clădire alăturată, a unui centru de excelenţă
multidisciplinar. Iar altele vor fi, aşa cum am văzut şi-n sală, acoperite
chiar de către medici.
Ar fi greşit totuşi să insistăm la nesfârşit,
cum există uneori tendinţa, pe dotările tehnice. Una din expresiile preferate
ale profesorului Florian, învăţată de la un coleg american, este „A fool with instruments is still a fool
with instruments“. Resursa umană este cea care contează, iar în clinica de
aici, după cum am văzut, acest lucru a fost pe deplin înţeles.
Am părăsit puţin îngândurat clinica de
neurochirurgie din Cluj şi pe oamenii de acolo. Nu mă îndoiam de performanţele
obţinute în acel loc şi nu mai eram preocupat nici de viitorul său: după
spusele profesorului Florian, s-a intrat pe un drum fără întoarcere, lucrurile
s-au pus pe şine, colectivul este tânăr – „la 51 de ani, zâmbea dsa, sunt unul
din cei mai bătrâni de aici“ – şi pus pe fapte mari. Mă gândeam însă la cât de
puţine ştiri despre clinică returnase motorul de căutare când mi-am început
documentarea. La răspunsul ferm al profesorului, din timpul primei operaţii, când,
după ce-mi povestise despre ciudata selectivitate a presei noastre, l-am întrebat
de ce nu se promovează totuşi mai mult: „Nu am timp să stau «pe sticlă», locul
meu e aici, în clinică“; dar şi la medicii care-mi spuneau că şi-ar dori ca
activitatea lor să fie mai bine cunoscută, în vremuri în care mediocritatea,
chiar şi cea medicală, este promovată la rang de excelenţă…
De câteva săptămâni, sălile de operaţie
proaspăt amenajate au început să funcţioneze – la fel şi lămpile chirurgicale
noi şi puternice. Poate că, odată cu acestea, se va aprinde şi lumina
interesului pentru o clinică renăscută din cenuşă.