Limita critică induce o criză de identitate, în atmosfera din ce în ce mai sufocantă a tranziţiei spre cine ştie unde; o tranziţie care a schimbat oameni şi obiceiuri până într-acolo încât, din ce în ce mai des, îţi este ruşine că eşti român şi, nu odată, chiar om. E o alienare şi tratamentul optim se dovedeşte a fi înlocuirea cu o altă formă de alienare, oricum o schimbare tocmai bună a fi povestită, iar românului, lucru ştiut, îi place să povestească până la voluptate. Asta face şi Radu Neleeanu, îşi deapănă povestea, asigurându-ne, din primele pagini, de autenticitatea ei. Chiar şi fără acest „atestat de veridicitate“, stilul colocvial, expresie a unei autentice vocaţii pentru comunicare, inteligenţa superioară ce nu ţine morţiş să facă din orice fapt un eveniment (altă meteahnă a României de azi), dar surprinde elegant esenţa, umorul subtil, îl prind pe cititorul ce i se asociază fără să stea pe gânduri. Aşa se face că, după primele pagini, nici nu te interesează dacă şi cât e adevărat, verosimilitatea relatări conturând un spaţiu al empatiei ca salvare de acea „răutate a zilei“ sau, de ce nu, ca o exorcizare. O posibilă cheie în care poate fi citită cartea este acel adagio „esse est percipi“ al lui Berkley, firesc într-o lume orientată de percepţii, întorcând cu nonşalanţă spatele cartezianului „cogito ergo sum“.  (...)

Articolul integral îl puteţi citi în ziarul nostru, Viaţa medicală.