Sustine et abstine (Îndură şi abţine-te) este o cugetare în opera lui Epictet (55 –135 d. Hr.). Probabil că aceasta este deviza studentului la medicină, dar şi a viitorului rezident. Dedicaţia pentru medicină reprezintă pentru majoritatea studenţilor din ramură un crez, o motivaţie, un ideal. Mulţi dintre ei provin din familii de doctori, care le-au impus o educaţie deosebită, o disciplină, atât prin discuţiile despre medicină, cât şi despre stilul lor de viaţă. Alţi studenţi nu au în familie modele de acest gen şi, totuşi, ei îşi îndreaptă paşii către un destin dur, călăuzit de pasiunea pentru o profesie nobilă, dar şi presărat cu momente foarte grele. Ei preiau modelul de la cei pe care i-au văzut, pe care i-au auzit povestind despre măreţia profesiei medicale. Unii chiar din copilărie se joacă de-a „doctorul“ sau „doctoriţa”. Aceşti pretendenţi merg înainte cu sufletul plin de dorinţa împlinirii în viaţă a unui set de virtuţi pe care numai medicii îl au… Însă ei vor afla că pentru a ajunge acolo trebuie „să îndure şi să se abţină“… (...)
Medicina nu se învaţă în şase ani de facultate, se învaţă continuu, cu mari eforturi, se învaţă din cărţi, monografii, tratate, aplicaţii practice... prin perseverenţă… şi mai ales de la bolnavi. Pacientul este cea mai bună carte – deschisă, plină de învăţăminte. Pacientul evidenţiază o serie de semne clinice care, adunate, ajung la noţiunea de simptom, sindrom şi „boală“. Odată diagnosticat, pentru el trebuie găsită terapia optimă, tehnicile clasice, fundamentale, tehnici moderne minim invazive cu păstrarea indemnă a ţesuturilor… tehnici a căror aplicare necesită pregătire de cel mai înalt nivel… pentru că e în joc viaţa, responsabilitatea…
Studentul la medicină şi apoi rezidentul îşi asumă vicisitudinile unui drum anevoios, îndură şi se abţin de la satisfacţiile cotidiene, pentru că în sine această activitate cere încă de timpuriu sacrificii… însă toţi cei care ajung medici şi le asumă urmând idealul de împlinire sau consacrare vocaţională. Acesta cere dedicare, urmărirea unui ţel.
După şase ani de facultate urmează un examen extrem de greu, distrugător, pentru care se învaţă în disperare, într-un regim intens, la limita capacităţilor umane. Însă cei care se înscriu au forţa de a reuşi. Apoi, absolventul strigă fericit: „Am un loc în viitoarea mea specialitate!“.
Acest vis dispare repede când începe perioada rezidenţiatului, perioadă în care cugetarea „Îndură şi abţine-te!“ capătă valoarea maxină. Rezidentul trebuie să asculte de toţi şefii ierarhici să se adapteze la stilul diferit al cadrelor didactice, al maeştrilor, trebuie să fie tenace pentru a învăţa specialitatea în care va profesa.
Susţinerea financiară a viitorilor medici este practic nulă din partea guvernului, tot familia este cea care îl ajută pe rezident să supravieţuiască în lanţul lung al eforturilor de a face faţă provocărilor ce solicită rezistenţă, răbdare, perseverenţă, devotament – atitudini care se păstrează numai cu condiţia aplicării principiului „Îndură şi abţine-te“. Realizarea profesională în medicină înseamnă implicare continuă, zi şi noapte, sacrificii zilnice, renunţare la timpul liber, la concediu, la satisfacţiile vacanţei, pentru că tot timpul trebuie să înveţi, trebuie să fii prezent în clinică (fizic sau cu mintea, oriunde ai fi).
După urcarea unui munte abrupt, lovit de vânt, de frig, rezidentul ajunge în vârf, acolo unde crede că va avea în sfârşit sentimentul reuşitei, însă întâmpină alte obstacole: lipsa posturilor, salarizare necorespunzătoare, dotări insuficiente sau depăşite şi multe alte probleme, inclusiv riscul de a fi agresat verbal sau chiar fizic de pacient! (...)
Articolul integral îl puteţi citi în ziarul nostru, Viaţa medicală.
