Sindromul hepatorenal este definit ca insuficienţă renală care apare în prezenţa unei boli hepatice severe acute sau cronice, în absenţa unei patologii renale preexistente.

Sindromul hepatorenal de tip 1 (HRS-1) este o afecţiune caracterizată prin insuficienţă renală acută, rapid progresivă, care apare în cazul pacienţilor cu boală hepatică severă.

La examenul clinic se obiectivează fenomene de decompensare a cirozei, prin prezenţa ascitei. Prognosticul este sever. În lipsa unui tratament, durata medie de supravieţuire este de câteva săptămâni până la câteva luni.

Administrarea terapiei cu vasopresoare poate ameliora tulburările hemodinamice asociate cirozei hepatice avansate și poate îmbunătăţi funcţia renală a pacienţilor cu HRS-1.

Terlipresina, un analog sintetic al vasopresinei, are acţiune vasoconstrictoare la nivelul circulaţiei splanhnice (receptorii V1), dar și sistemice. Astfel, ea duce la scăderea fluxului sanguin portal și la atenuarea hipertensiunii portale, aceasta fiind principala cauză a tulburărilor hemodinamice asociate cirozei hepatice în stadiu avansat.

Prin redistribuirea fluxului sanguin de la nivel splanhnic către circulaţia sistemică, terlipresina poate ameliora perfuzia renală. În literatura de specialitate, administrarea terlipresinei în asociere cu albumină a arătat rezultate promiţătoare.

Studiul CONFIRM, publicat recent în The New England
Journal of Medicine, a avut ca obiectiv principal confirmarea profilului de eficacitate și siguranţă al administrării terlipresinei în asociere cu albumină, comparativ cu placebo în asociere cu albumină, în cazul adulţilor cu ciroză și HRS-1.

Tratament administrat cu prudenţă

În acest studiu multicentric, de fază 3, placebo controlat au fost incluși 300 de pacienţi diag­nosticaţi cu HRS-1.

Criteriile majore de excludere au fost: nivelul seric de creatinină mai mare de 7 mg/dl, una sau mai multe paracenteze cu volumul mai mare de 4 litri efectuate anterior randomizării, identificarea criteriilor de sepsis și/sau de infecţie bacteriană necontrolată pentru care a fost necesară administrarea recentă a antibioterapiei timp de două zile ori de boală cardiovasculară formă severă sau recent diagnosticată.

Pacienţii au fost randomizaţi în două grupuri de tratament pentru a primi terlipresină în asociere cu albumină (199 de pacienţi) sau placebo în asociere cu albumina (101 de pacienţi).

Punctul primar de eficacitate, definit prin valori ale creatininei serice de 1,5 mg/dl sau mai mici, timp de 14 zile, și supravieţuirea fără tratament de substituţie renală timp de cel puţin încă 10 zile, a fost semnificativ mai mare în grupul pacienţilor care au primit terlipresină (32%) comparativ cu placebo (17%).

Evenimentele adverse, indiferent de gradul de severitate, au fost raportate la 88% dintre pacienţii din grupul terlipresină și la 89% dintre pacienţii din grupul placebo.

Cele mai frecvente reacţii adverse au fost: durerile abdominale (15%), greaţa (14%), diareea (11%), encefalopatia hepatică (11%) și dispneea (10%). Cea mai frecventă cauză de deces în timpul tratamentului cu terlipresină a fost insuficienţa respiratorie (3%).

Astfel, deși terlipresina îmbunătăţește funcţia renală, pacienţii cu afecţiuni hepatice avansate pot asocia alte complicaţii grave cu prognostic nefavorabil. Se recomandă, așadar, utilizarea cu precauţie a terlipresinei în cazul pacienţilor cu ciroză hepatică în stadiu avansat.