Încheiam astfel primul articol: cum ar fi
evoluat autorul dicţionarului, Ioan Matei, dacă nu pleca în 1993 în Franţa? O
certitudine: acest dicţionar nu ar fi existat, iar hotărârea sa a reprezentat
un moment crucial în împlinirea unei vocaţii conturate încă din adolescenţă. În
continuare, aş putea să adopt expresia argotică franţuzească poser sa chique = a tăcea mâlc, a nu scoate o vorbă. Adopt îndemnul doar parţial,
observând că la noi e libertate, dar nu prea e limpede, adesea, ce poţi face cu
ea. Citeam recent nemulţumirea exprimată vehement de un profesor universitar
(filolog şi neajuns la vârsta eufemistico-fariseistic şi prin import denumită a
„seniorilor“). Critica pe un tânăr, care, revenit de la studii din Marea
Britanie, avea, în opinia sa, idei fixe şi mintea deformată. Probabil se aştepta
ca tânărul în cauză să fie un yes-man,
supus servituţilor şefului, fără autonomie în gândire şi acţiune.
De acum înainte, trec definitiv la dicţionarul
lui Ioan Matei, citând primul paragraf din al său „Cuvânt-înainte“. „Lumea dicţionarelor
este în continuă schimbare: nu există cuvânt ale cărui sensuri să fie fixate o
dată pentru totdeauna. Noi şi noi accepţii se adaugă unui cuvânt,
transformându-l în aşa măsură încât uneori cu greu mai poate fi recunoscut. Cu
cât o limbă este mai dinamică, cu atât numărul cuvintelor şi expresiilor nou
intrate în vocabularul acesteia va fi mai mare. Pentru a fixa şi impune în
subconştientul colectiv o nouă expresie sau un nou element lexical trebuie
talent şi imaginaţie. În ceea ce priveşte cuvintele recente, ele nu sunt aşa de
noi cum s-ar crede. De foarte multe ori, este vorba despre reluări ale unor
cuvinte din fondul ancestral al unei limbi, având un sens schimbat sau nu.“ Aş
cita întregul „Cuvânt-înainte“, dar e suficient şi acest fragment spre a
ilustra stilul autorului – în care se reflectă şi talentul său de poet –
departe de cel somniferic al unor lingvişti, altminteri docţi.
Dicţionarul de Argou francez-român cuprinde aproximativ
15.000 de cuvinte şi expresii, incluse de Ioan Matei în următoarele domenii:
a) Limbajul familial – cuprinde termeni şi
expresii din franceză care au o mare circulaţie în limba vorbită. Dificultatea
receptării lor constă în faptul că sunt foarte mobile şi caracterizează doar
clipa de faţă.
b) Argoul – denumit de autor o adevărată „uzină“
de cuvinte şi expresii noi, unde sunt experimentate soluţii din ce în ce mai
sofisticate de exprimare sau redare, datorită faptului că franceza are o
îndelungată istorie literară. Aici intră, de exemplu, şi inversiunile de silabe
în cuvinte (fenomenul verlan, foarte
viu şi astăzi).
c) Limbaje de specialitate, dar şi exprimarea regională. Astfel, de
exemplu, internetul devine o sursă incredibilă şi inepuizabilă de elemente
lexicale noi, care îmbogăţesc vocabularul limbii franceze.
d) Împrumuturile din alte limbi, în
primul rând din engleza britanică şi americană.
e) Termeni creaţi de jurnalişti, scriitori etc.
După cum se observă, Ioan Matei extinde
considerabil aria de cuprindere a argoului, probând astfel o certă
originalitate. De altfel, bibliografia cuprinde doar 17 referinţe, din care
cinci ale unor autori români, zece francezi, un britanic şi un american. Ceea
ce înseamnă că autorul nu e prea dependent de surse, definiţiile cuvintelor sau
expresiilor argotice probând că autorul a accedat direct la sursă: limba vie,
actuală, de pe teritoriul Hexagonului. Şi mai observ ceva: citează compatrioţii
precursori din ţara natală, eliberându-se definitiv de tendinţa unor autori
români de a se autocita şi de a împăuna articolele cu liste de referinţe obţinute
de pe net prin „copy-paste“. E o formă
de plagiarism (scientific misconduct).
Pentru că fostul pensionar (mai exact: cu un regim de viaţă precum într-o
pensiune) al Bastiliei, marchizul de Sade (1740–1814), al cărui mesaj e
perceput pe deplin în prezent, avea şi umor, îl citez: „Ghilimelele sunt o
împestriţare dezagreabilă“.
Corpul dicţionarului, inclus în 512 pp. (din
totalul de 591) este urmat de un succint şi util Glosar român-francez (69 pp.).
Din glosar, transcriu doar două încântătoare intrări. Prima: „BURTĂ, BURDIHAN,
PÂNTEC: banquet, s.m., berdouille, s.f., bide, s.m., bidou, s.m., bocal, s.m.,
brioche, s.f., buffet, s.m., bureau, s.m., burlingue, s.m., caisse, s.f.,
cassion, s.m., cantine, s.f., crédence, s.f., gazomètre, s.m., gésier, s.m.,
gidonille, s.m., globe, s.m., hotte, s.f., mou, s.m., paillasse, s.f., placard,
s.m., tirelire, s.m., tiroir, s.m., tube, s.m., tuyau, s.m. Expr.: cage à pain, durillon de
comptoir“. Să recunoaştem, o enumerare interesantă, plină de imaginaţie şi
adesea umor. A doua: „ZIAR, JURNAL, FIŢIUCĂ – babillard, s.m., baveux, s.m.,
cahard, s.m., cancan, s.m., menteur, s.m., narca, s.m., papier, s.m.,
torche-cul, s.m., torchon, s.m. Expr.:
feuille de chou, usine à bobards“. Ce denumiri s-ar brodi pentru unele gazete
de la noi?
Şi iată-mă nevoit să prelungesc acest serial
printr-o incursiune în corpul Dicţionarului.
