Dacă vieţile dumneavoastră de medici seamănă cu a mea, aveţi de-a face cu multă rutină. Situaţia rutinei e paradoxală pentru noi, pentru că ea apare ca o necesitate împotriva neprevăzutului. Nu știu niciodată, înainte de a intra în cabinet, ce mă așteaptă pe parcursul zilei. Uneori, dar rar, nu se întâmplă mai nimic. E o adevărată rutină, pacienţi care îmi dau semnul de viaţă că sunt bine și își continuă tratamentul. De multe ori, însă, apar situaţii dramatice. Atunci intervine „rutina activă”: traducerea poveștii în criterii diagnostice, protocolul de acţiune, pași mulţi și mici pentru a ieși din impas.

Să fii medic înseamnă să fii gata pentru orice ţi se aruncă în drum. Fără rutine foarte bine rodate și eficace, am fi foarte repede copleșiţi. Așa se face că, în existenţa noastră, coexistă, într-un mariaj precar, contingenţa și rutina, marea surpriză și premeditarea adâncă, unicitatea și repetitivitatea.

Din păcate, rutina, precum străbuna ei, anxietatea, nu se lasă folosită doar atunci când e cu adevărat utilă, ci are tendinţa de a ne invada vieţile. Factorul de risc nu mai e neprevăzutul, ci lipsa de timp. Mai ales atunci când ai și o familie, ritmată de rutina anilor de școală, a activităţilor programate, de nevoia de a-ţi face meseria conștiincios, dar și de a nu-ţi neglija copiii, partenerul, prietenii.

În fine, există și rutina cea mai rea, dar inevitabilă, cea legată de birocraţie. Criterii, coduri, controale, sisteme electronice, casă naţională de asigurări. Medicina defensivă. E o rutină de fier, făcută, din nou paradoxal, tot din protecţie, mai puţin a actului medical, cât a banului public.

Rutina, un mare mecanism compensator, este ea însăși adesea strivitoare. Uitându-mă la ultimul meu deceniu de carieră, el se confundă într-un peisaj omogen, dar fugace, precum priveliștea pe fereastra unui tren de mare viteză. Sunt la vârsta „înfloririi”, cum spuneau istoriografii antici, dar oboseala și ritmul deja mă lasă fără răsuflare. Dar cel mai rău nu e sindromul de burnout în care jumătate dintre medici se află, ci îngustarea perspectivei, orbirea selectivă pe care algoritmii noștri de practică și viaţă ne-o impun.

Avem nevoie de o compensare a compensării, de mijloace de a combate rutina titanică a vieţii de medic. Concediul anual nu e suficient. Eu unul fac faţă strecurând guri de aer printre rânduri, printre pacienţi – așa cum îmi scriu și textele, de altfel. Găsesc că lucrurile surprinzătoare în mod benefic sunt omniprezente, dar puţin ascunse atenţiei noastre amorţite de rutină. Totuși, merită efortul. Din multe asemenea lucruri mici întrevăd, uneori, imaginea de ansamblu.