Motto: „Singurul echipament care lipsește spitalului modern? Cineva care să te întâmpine la intrare cu o strângere de mână.” (Martin H. Fischer, decedat în 1962)

Deunăzi, pe la amiază, am fost la primăria de sector pentru a rezolva o problemă. A fost prima zi de caniculă adevărată pe care am prins-o eu în București. Intrat în primărie, mi se explică faptul că ar trebui să trec strada și să intru într-o curte a unui liceu în spatele căruia se află clădirea care găzduiește serviciul de care eu aveam nevoie. Nu prea mi-a plăcut să plec, pentru că deja mă bucuram de ceva răcoare, odată intrat în clădire.

Zis și făcut, trec strada, găsesc poarta cu pricina, unde un domn și o doamnă în uniforme își făceau rondul. Când ni se întâlnesc privirile, domnul mă întreabă dacă nu vreau un pahar cu apă rece. Într-adevăr, avea două sticle de plastic pline, cu condens exterior, și pahare de unică folosinţă. Nu mă așteptam la asta, nu eram mort de sete, dar în arșiţa aceea nu mi s-a părut deloc o idee proastă. Am băut repede un pahar și m-a întrebat dacă mai doresc încă unul. Pe care… l-am băut! Apoi mă întreabă unde am treabă și se oferă să mă conducă spre destinaţia mea prin parterul răcoros al liceului aflat în vacanţă. Cei pe care i-am căutat au fost deopotrivă operativi și foarte amabili. În 3-4 minute plecam cu treaba rezolvată. Ies în curte și mă jenez cumva să trec de unul singur prin liceu, așa că îl ocolesc. Ies pe stradă, iar când trec din nou prin dreptul porţii, domnul mă întreabă dacă am rezolvat problema și dacă nu mai vreau încă un pahar cu apă. Gândindu-mă la alt pahar de unică folosinţă care ajunge la groapa de gunoi, am mulţumit și am refuzat politicos.

Mai întâi, om

Pe drum am reflectat la ce mi s-a întâmplat. Eram bucuros că problema mea (nu cine știe ce) și-a găsit rezolvarea rapid. Însă ceea ce mă uimise și încântase cu adevărat era modul în care am fost tratat de acești oameni în uniformă care nu aveau responsabilităţi legate de ceea ce căutam eu. Oferindu-mi un pahar cu apă rece pe caniculă a fost gestul suprem prin care îmi dovediseră că mă văd mai întâi ca om.

Îmi mai amintesc cum cu ceva ani în urmă am fost la un spital judeţean să discut cu șefa secţiei de ATI pentru un proiect. Am fost sfătuit să caut o intrare mai dosită, care era păzită de alt om în uniformă. M-a întrebat unde merg și i-am spus că am treabă la șefa de secţie de la ATI. Replica lui a fost simplă, dar memorabil de umană: „Vai, ce necaz v-o fi lovit și pe dumneavoastră!”. L-am asigurat că nu era vorba de așa ceva, dar am rămas profund impresionat de un gest simplu, dar atât de profund. În ambele situaţii, oamenii care m-au impresionat atât de mult nu aveau responsabilităţi cu impact asupra soluţionării problemelor pentru care te prezinţi la respectivele instituţii. 

Cel mai adesea, pacienţii ajung sceptici, dacă nu chiar umiliţi ori de-a dreptul furioși la medici, iritaţi de toţi „oficialii” întâlniţi pe drum până în faţa medicului. Eu sunt în continuare uluit de felul în care spitalele externalizează această primă interacţiune unor companii de pază care nu au nicio valoare în comun cu menirea spitalului.