În 2010,
statisticile American Heart Association
situau România pe locul al patrulea european, în ceea ce priveşte numărul de
decese de cauză cardiovasculară la bărbaţi, respectiv locul al treilea la sexul
feminin. Aceasta în contextul situării patologiei cardiovasculare pe primul loc
între cauzele de deces, la nivelul întregii Comunităţi Europene. Deşi, în
general, comunicatele OMS citau în mod mai mult sau mai puţin explicit sărăcia,
malnutriţia şi subdezvoltarea între cauzele acestei situaţii, realitatea
românească ezită deocamdată să-şi definească parametrii din acest punct de
vedere. Se menţionează insistent faptul că 70–75% din români suferă de o boală
cardiovasculară, procentaj corelat cu prea binecunoscuţii factori de risc
(studiul SEPHAR ş.a.). Puţin importă pentru maeştrii care vehiculează cifrele
faptul că fumăm mult mai puţin decât grecii, italienii şi spaniolii, că bem
mult mai puţin decât francezii, germanii şi cehii, că încă ne hrănim cu mult
mai sănătos decât toţi occidentalii la un loc (mai ales în mediul rural, dar şi
la oraş, gospodinele prepară conserve în casă, păstrează la congelator legume
proaspete pentru iarnă, pregătesc un borş curat etc.), sau că procentul de
obezi este la noi mult inferior celui, de exemplu, din SUA. Cu toate acestea,
ne îmbolnăvim mai frecvent şi murim mai mult şi mai devreme decât aceştia, prin
cauze cardiovasculare. Epidemiologia românească rămâne robită unor
imagini-şablon (de ce?), neglijând importanta contribuţie pe care sărăcia şi
stresul cronic o au în determinismul bolilor cardiovasculare, dar şi în
agravarea prognosticului acestora (Frasure-Smith N, 1993; Popescu CM, 2005;
Franklin BA, 2009 etc.).
Abia ieşiţi de
sub furcile caudine ale imensului experiment social/politic/moral/economic,
românii se regăsesc în plină furtună, fără adăpost la îndemână. Dacă 50 de ani
de „experiment“ s-au dovedit a fi mai mult decât oamenii puteau suporta fără
risc de „deformări“ definitive, ultimele două decenii au adus cu ele o
adevărată rostogolire a vieţii noastre – sub toate aspectele ei – către sfere
inferioare. În numele integrării şi progresului, intelectualul se vede desconsiderat,
muncitorul muritor de foame, performerul de înalt nivel intens demotivat.
Cercetătorul s-a văzut aruncat în stradă, militarul la fel, farmacistul s-a
trezit cu farmacia în braţe de azi pe mâine (ni-l amintim cu sacoşa de
medicamente şi facturile sub braţ în căutare de contracte cu o industrie
farmaceutică agonică!), aşa cum e de presupus că şi personalul medical se va
regăsi cu ditamai spitalele şi policlinicile în braţe („n-au decât să se
descurce, piaţa e liberă, trăiască democraţia!“ – parcă se aude glas de
politicieni). În general, variabilitatea extremă a peisajului social,
versatilitatea discursului politic indiferent de orientarea celui care îl
recită, degradarea gravă a valorilor fundamentale sunt tot atâţia factori
generatori de stres cronic. Sub presiunea excesivă a acestuia, mulţi au ales
evadarea, autoexilul în zone care – poate nu la fel de frumoase, poate sfâşiate
şi ele de conflicte – oferă posibilitatea unei vieţi ordonate, previzibile în
oarecare măsură şi în care seriozitatea este, într-o formă sau alta, monedă
curentă. Nu ar trebui să ne fie indiferentă, în acest caz, suferinţa indusă de
dezrădăcinare şi nici dificultăţile adaptării la particularităţile unui alt
meridian, chiar dacă perspectiva unui trai decent dă puterea de a fi depăşite.
Iată deci, că stresul psihosocial cronic îi afectează şi pe cei circa trei
milioane de români care s-au stabilit, mai mult sau mai puţin definitiv, în
străinătate în ultimii 20 de ani.
În aceste
condiţii, este cel puţin ciudată (dacă nu chiar suspectă!) inexistenţa unor
studii coerente care să analizeze caracteristicile şi dinamica fenomenului. Să
fie vorba despre inapetenţa marilor profesori faţă de activităţi intens
solicitante dar slab remunerate? Sau despre cu totul altfel de blocaje? În
orice caz, ei ştiu bine că astfel de studii ar oferi un excelent instrument de
lucru celor ce ne conduc destinele şi ar putea chiar propune soluţii concrete
pentru corectarea tendinţelor destructive. Lăsate fără control, acestea ar
putea explica incidenţa excesiv de ridicată a patologiei cardiovasculare (mai
ales în formele ei severe), a bolii ulceroase gastroduodenale, a neoplaziilor,
a tulburărilor anxios-depresive, afecţiuni cu consecinţe severe pe termen lung
asupra populaţiei noastre.
Imaginea oferită
de amicul meu, într-o recentă dimineaţă cenuşie, m-a răpit însă de la aceste
gânduri. Ea nu era deloc una care să fie plăcută ochiului de locuitor civilizat
al unei cât de cât civilizate capitale europene de mileniu trei. Hainele în
dezordine, cravata undeva peste umăr şi pantalonii sfâşiaţi, sub care se putea
ghici un bandaj făcut la repezeală sub genunchiul drept mi-au atras atenţia
imediat, mai ales că vorbim despre un inginer profesor, activ politic, de o
plăcută pedanterie în mod obişnuit. „M-au sfâşiat câinii!“ au fost primele
cuvinte, după care a dispărut rapid pe coridorul ce conduce spre camera de
gardă. Mă întreb şi acum la ce sau la cine s-o fi referit.
Deşi destul de
tulburat, mi-am văzut de treburile mele mai departe, rostind mereu în minte „Cave canem! Cave canem!“, căci e
binecunoscut că fiara, nestăpânită la vreme, te va sfâşia mai devreme sau mai
târziu, într-un fel sau în altul.
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.
Da, sunt de acord Aflați mai multe