Desfășurarea raporturilor de muncă dintre unităţile sanitare și profesioniștii din sectorul medical impune o anumită prosperitate economică. Această categorie profesională beneficiază de avantajul posibilităţii de a dezvolta raporturi de muncă atât cu entităţi din zona privată, cât și cu cele din sfera  publică. Angajatorul are posibilitatea de a încheia raportul de muncă cu un profesionist din sectorul medical în situaţia în care se decide desfiinţarea locului său de muncă. Legiuitorul acordă acest drept angajatului doar în situaţia în care motivul desfiinţării are o cauză serioasă și reală. 

În principiu, spitalul va apela la această metodă în situaţia în care este necesar ca activitatea să fie reorganizată, chestiune care implică și desfiinţarea unor posturi, astfel încât activitatea să atingă obiectivele propuse de conducere. Este posibil ca în acest demers de reorganizare să ne aflăm în faţa unor concedieri colective, situaţie care nu pune în discuţie legalitatea procedurii. 

Ceea ce este important în acest caz este să se verifice contractul colectiv de muncă (în cazul în care acesta există), pentru a stabili în ce măsură respectivii angajaţi pot beneficia de anumite compensaţii. Medicul, asistenta medicală, moașa, brancardierul ș.a.m.d. trebuie să fie informaţi cu privire la decizia organelor de conducere, într-un termen ce nu poate fi mai scurt de 20 de zile lucrătoare.

Ce spune Codul Muncii

Decizia de concediere adoptată pentru situaţia expusă mai sus trebuie să conţină câteva elemente obligatorii, acestea fiind stabilite de Codul Muncii. Așadar, vom reţine următoarele: a) motivele care au determinat adoptarea deciziei privitoare la concediere; b) durata termenului de preaviz (nu poate fi mai scurt de 20 de zile, însă nimic nu îl împiedică pe angajator să ofere un termen mai extins); c) criteriile ce au stat la baza stabilirii ordinii de prioritate, situaţie pe care o vom regăsi numai atunci când angajatorul recurge la concediere colectivă.

Chiar dacă actualul cadru juridic nu stabilește faptul că există o obligaţie în sarcina unităţii sanitare de a preciza ori chiar de a propune angajatului un alt post vacant, putem considera că există, cel puţin din punct de vedere legal, posibilitatea propunerii unui nou loc de muncă. Este greu de crezut că acest lucru poate fi utilizat în raporturile de muncă în care sunt implicaţi profesioniști din sectorul medical, însă nici nu trebuie să închidem complet această „portiţă”.